Terenuri retrocedate=🚫Liga Campionilor
Extra toppings: suporteri brazilieni, Mo Salah și Sven-Göran Eriksson
Părerea ediției
Vara s-a terminat, munca și școala reîncep, primele etape ale campionatelor s-au scurs deja, iar ai noștri chinuie încă o dată rezultatele prin cupele inferioare ale Europei după ce, acum vreo lună, se visau în grupele Ligii Campionilor.
Eșecurile vor fi analizate de cluburi, iar concluziile profesioniste vor contribui la noi măsuri care vor repara disfuncționalitățile. Oaia va dona dublu la muntele Athos pentru că se știe că Dumnezeu e un fel de ministru al apărării care te ajută să faci bani dacă îl șpăguiești cum trebuie; Dan Petrescu va revoluționa tactica prin noi sisteme defensive, pentru că prea a fost neb00n în atac, gândind meciurile la 0-0; Gino Iorgulescu se va folosi, poate, de jobul din Italia ca să descopere tainele fotbalului de succes. Mă bag și eu în seamă printre ei, cu un subiect mai puțin serios: retrocedările postcomuniste.
Am mai vorbit în trecut despre dispariția bazelor sportive din București și efectele sale negative asupra fotbalului.
Nu am intrat, însă, în prea multe detalii legate de procesele prin care am ajuns aici. Unul dintre ele a fost efectul privatizării industriei comuniste; îl voi aprofunda într-o ediție viitoare. Altul este legat de revenirea unor terenuri la foștii proprietari.
O să încep cu poziția mea față de subiect. În București retrocedările terenurilor au fost, în foarte multe cazuri, un cancer pentru oraș și, inevitabil, pentru sport. Te las un minut să țipi în minte.
Comunistule! Alea erau terenurile oamenilor pe care statul le-a luat abuziv!
Da, așa e, doar că statul trebuia să găsească alte variante pentru a-i compensa pe urmași. Retrocedarea în natură nu avea cum să producă efecte comune benefice, iar fotbalul ne ajută, încă o dată, să ne înțelegem lumea mai bine, după cum spunea jurnalistul Franklin Foer.
Problema e că orașul pe care l-au naționalizat comuniștii nu prea mai avea aceeași configurație cu cel pe care ni l-au lăsat moștenire. Foste parcele agricole au fost înlocuite de industrie, peste zone de case s-au construit blocuri, au apărut noi parcuri, baze sportive, lacuri și multe altele. Practic, în afara zonei centrale, Bucureștiul din 1989 era alt oraș față de cel de după al Doilea Război Mondial. Uite, de exemplu, cât de diferit arăta Vitanul din 1966 față de versiunea sa actuală.
Unde să-i retrocedezi omului terenul lui tataie? La demisolul blocurilor? În WC-ul vreunei școli? Să îi dai înapoi terasa unui centru comercial? Sau poate merită nepoții o bucată de baza sportivă, ca să își facă o viluță printre jucătorii de rugby și de fotbal care bat mingea pe teren? Wait, what? Fac un zoom in pe imagine.
Bine ai venit pe stadionul Olimpia, proprietate a statului, mai puțin o mică parcelă care, conform cărților funciare, aparține unor persoane fizice. Baza sportivă a fost inaugurată pe la jumătatea anilor 1960 și ciopârțită după Revoluție. Pare că s-a făcut dreptate, nu? Statul este limitat să investească pentru că nu are voie să bage bani în proprietățile care nu îi aparțin, ceea ce contribuie la menținerea instalațiilor la un nivel falimentar pentru sport.
Nici în cealaltă echipă nu e mai bine. Proprietarii de parcelă s-au bucurat că recuperează moștenirea familiei doar cât să se trezească blocați cu orice ar vrea să facă pe acolo. Probabil că șansa oamenilor va fi să se găsească un subdezvoltator imobiliar care să le cumpere terenul pe nimic ca să își instaleze blocurile peste baza sportivă; asta după ce a dat în judecată autoritățile malefice care nu i-au permis, inițial, să construiască. Oricum, până când mai aglomerează ăștia ilegal orașul, sportul românesc se mai afundă nițel în mocirla lipsei de investiții.
Rămân în Sectorul 3. Zona Titan. Park Lake Mall, fost centru social-cultural de agrement și de locuit neîmplinit, fost bază sportivă Spartac. În 1989 spațiul din vecinătatea parcului IOR era în curs de amenajare cu tot felul de instalații destinate fotbalului și altor sporturi.
Comuniștii nu au mai apucat să facă mare lucru aici. În 1989 apăruseră niște dâmburi care probabil urmau să fie fundația tribunelor unui mic stadion (dacă cineva știe mai multe detalii, aș fi foarte curios să le descopăr), se delimitaseră câteva terenuri, se instalaseră mai multe porți de fotbal și fusese construită o baracă. Conform Gazetei Sporturilor, până în 1990, s-au investit aproximativ trei milioane de lei pentru dezvoltarea bazei sportive. Evident, după aia statul și-a băgat pula, iar locul a avut rapid o soartă reprezentativă pentru starea spre care “aspira” sportul românesc.
Prin anii 1990 Asociația Sportivă Spartac, cea care gestiona locul, a mai încercat să găsească soluții prin care să continue investițiile. Exista încă o inerție legată de nevoia amenajării bazelor sportive pe care oamenii au încercat să o rezolve testând tot felul de îmbârligături cu privatul. Era perioada în care investitorii și oamenii de afaceri păreau că ne scapă de toate problemele moștenite de la comuniști. Clar ne-au scăpat de câteva: printre ele, cheltuielile cu Baza Sportivă Spartac.
Privatul a venit până la urmă, dar nu ca să investească în sport, ci în imobiliare, pentru că profitul pe care un mall îl produce nu are cum să fie generat de o bază sportivă, oricât de mult și de eficient bagi bani în ea. Cum ar fi fost complicat să se construiască un centru comercial pe un teren al statului, a trebuit găsită o variantă de a-l trece în proprietate privată. Dacă în cazul ăsta era mai greu cu privatizarea, pentru că spațiul nu aparținea vreunei fabrici care să fie vândută la fier vechi pentru a-i prelua imobilele, s-a mers pe varianta doi: retrocedarea.
Primul pas a fost apariția unui moștenitor care și-a revendicat terenul, vânzându-și imediat drepturile litigioase unei venerabile doamne, mult mai dornică să se lupte cu statul pentru repararea nedreptăților trecutului. Bătrâna a câștigat rapid procesele, așa că pe la începutul anilor 2000 primarul de atunci, Traian Băsescu, îi semna hotărârea de punere în posesie. În scurt timp, terenul a fost vândut unor companii, iar mai departe cred că e destul de clar ce s-a întâmplat. Găsești aici o documentare amănunțită a acestui parcurs istoric.
Cel mai probabil, există multe alte exemple similare în București și în alte orașe. Cred că ar fi interesantă o cercetare a impactului retrocedărilor asupra infrastructurii sportive românești și efectele acestora asupra performanței. Ar putea să iasă o istorie juridică premium a României recente. Indiferent de poveștile de corupție prin care au trecut unele imobile, ideea de retrocedare în natură a terenurilor a fost nocivă pentru că a redus drastic baza de selecție prin dispariția unor locuri accesibile practicării sportului. Legea, în forma în care funcționează, a făcut posibile transferuri de proprietate care au dat peste cap o organizare urbană mult mai adaptată atât sportului de masă cât și celui de performanță.
PS: Dacă vrei să ne ajuți să oprim dispariția bazelor sportive semnează, te rog, petiția de mai jos și dă-o mai departe celor din jur. Cu toții avem nevoie de orașul ăsta.
Apărați bazele sportive bucureștene! Semnați petiția aici!
Știai de asta?
A devenit un clișeu îmbătrânit știrea cu cercetătorii britanici care descoperă chestii. Doar că, pentru recomandarea ediției, am descoperit patru cercetători care au publicat într-o revistă britanică un studiu prin care demonstrează că venirea lui Mohamed Salah la Liverpool a scăzut cu 16% numărul infracțiunilor motivate de ură din oraș și cu 50% pe cel al postărilor online îndreptate împotriva musulmanilor. De asta trebuie să dezvoltăm instituții și politici care să ajute indivizii proveniți din zone geografice sau grupuri marginalizate, victime ale stigmatizării, să exceleze în fotbal (sau în alte profesii). Ajunși sus aceștia contribuie la schimbarea percepțiilor că membri vreunui grup nu vor să muncească, sunt asistați, neintegrabili și mai știu eu ce păreri venite de la tot felul de șmecheri cu școala vieții făcută la bătătorul de covoare. Studiul poate fi descărcat de aici.
Fani patrimoniu
Am auzit prima dată de Corinthians Paulista datorită lui Sócrates, unul dintre cei mai fascinanți jucători din istoria fotbalului (cred că voi scrie despre el într-un viitor newsletter). Așa am ajuns să îi urmăresc și să dezvolt o oarecare simpatie pentru ei. Ca orice club respectabil din Brazilia au o mică galerie formată din fani interesați mai degrabă de dimensiunea tehnico-tactică a jocului, care se adună la stadion pentru a petrece liniștiți 90 de minute lângă cei mai apropiați prieteni. Îi poți vedea mai jos. Sunt doar 42.000 la un antrenament al echipei mari, înaintea unui derby contra rivalilor de la Palmeiras.
Nu strâmba, cu mustața ta!
Am avut o viață bună. Cred că toți suntem speriați de ziua în care vom muri, dar viața este și despre moarte. Trebuie să înveți să o accepți așa cum este... Sper că mă veți ține minte ca pe un tip pozitiv care a încercat să facă tot ce a putut. Să nu vă pară rău. Zâmbiți! Mulțumesc pentru tot, antrenorilor, jucătorilor, mulțimilor. A fost fantastic. Aveți grijă de voi și de viețile voastre. Trăiți-le! La revedere!
Cuvintele unui om care știa că mai are câteva luni de trăit. Ultimele propoziții spuse în public care ne vor rămâne de la el. Finalul filmului său biografic, realizat după ce și-a descoperit boala fatală. Unul dintre cei mai mari antrenori din istoria fotbalului. Decedat, între timp, pe 26 august. Sven-Göran Eriksson.
FC Newsletter OST
Soundtrack-ul ediției îi este dedicat aceluiași Sven-Göran Eriksson. Nu am fost vreodată un mare fan al lui, nu l-am urmărit atent nici în tinerețile în care puteam să îți înșir pe de rost loturile celor mai mari echipe din lume, dar e ceva în moartea lui care m-a impresionat profund. O fi de la faptul că simt că în jurul meu cancerul pare că devine o prezență tot mai constantă și mă gândesc mereu la toți acești oameni care știu că viața lor se va termina într-un timp destul de scurt. Piesa schimbă un pic genurile muzicale ale playlist-ului, dar e din vremea fotbalului în care suedezul începea să crească. Este imnul lui Benfica Lisabona, unul dintre cluburile pe care le-a antrenat.
PS: FC Newsletter OST e un playlist pe care adun cântece dedicate fotbalului. Unele merg la petreceri, altele sunt bune ca să îți impresionezi tovarășii sau ca să ai pe ce să te emoționezi după câteva beri. Îl găsești aici. Va crește cu fiecare ediție. Primesc dedicații.