Bazele sportive, patrimoniul uitat al Bucureștiului
Le apărăm împreună?
Părerea ediției
Cei care mă cunosc știu că specializarea mea în antropologie este „ăla cu bazele sportive”. E subiectul cu care am intrat în cercetarea științifică a lumii sociale din jurul fotbalului (sună fancy, nu? Parcă îmi curge o lacrimă de emoție gândindu-mă la mine). Practic așa am trecut de la consum de fotbal ca pasiune, la urmărirea lui ca meserie. Cele două nu se exclud, ba chiar se completează dependent de bine. Trebuia să ajung și eu la momentul profesional în care să îi răspund lui bunică-miu la întrebarea: „ce-o să-ți aducă ție în viață fotbalul ăsta?”
Așa am început în 2018 să cercetez care e treaba cu patrimoniul sportiv al Bucureștiului. Credeam că voi termina proiectul după un an, atunci când expira bursa FIFA pe care am primit-o pentru documentarea inițială. Subiectul, însă, nu voia să moară lângă mine, lumea tot întreba de câte un stadion, trimitea poze și, în plus, am descoperit că am chimie pe temă cu
și Răzvan Voinea; am continuat împreună. Ne gândeam că acoperim tot până prin 2020 doar că, așa cum se întâmplă câteodată în cercetare, pe măsură ce adunam informații apăreau tot mai multe lucruri pe care nu le știam. Și, tot cotrobăind după date, ne-am dat seama că situația e nașpa rău.Știi mall-ul ăla care se chinuie să mimeze natura ca să te îmbie să cumperi chiloți și junk-food? Acolo creștea natură pe bune, adică era o bază sportivă amenajată într-un spațiu verde extins. Știi terenul viran din cartier pe care îl ocolești din cauza gunoaielor și a boscheților? Sunt șanse ca locul să fi fost amenajat mișto, întreținut, cu copii care băteau mingea pe terenuri și vecini care pierdeau vremea prin tribune. Până în 1989 mai toate cartierele Bucureștiului aveau printre blocuri baze sportive mai mari sau mai mici pe care oamenii le foloseau fără mari restricții. Pe vremea aia bucureștenii ziceau că merg pe Girueta, pe Metalul sau pe oricare din celelalte 130 de astfel de spații pe care le aveau la dispoziție. Azi am fi putut să le numim centre ale comunității, dar putem doar să speculăm pentru că dezvoltarea imobiliară a orașului ne-a scăpat de acest răspuns.
Dacă nu ne-am intersectat încă pe subiect s-ar putea ca discuția asta să pară încă una din eternul șir despre cât de frumoasă era copilăria, generația cu cheia la gât și alte nostalgii puturoase. Până la un punct poate să fie așa, doar că această nostalgie vine dintr-un loc concret mult mai bun. Tinerețea milenialilor și a generațiilor mai în vârstă chiar a beneficiat de un cadru favorabil practicării sportului. Și, lăsând la o parte patetismele berilor lângă care microbiștii încep să plângă după vremurile de glorie ale lui Hagi, Dobrin sau Lucescu, problema distrugerii patrimoniului sportiv este una actuală. În cazul ăsta, nostalgia e chiar productivă pentru că ne ajută să ținem minte că puteam face sport prin cartiere folosind niște echipamente decente, la costuri aproape inexistente. Iar nostalgia asta, folosită cu cap, poate fi o armă puternică împotriva intereselor imobiliare care vor să uităm de tot ce avem în oraș și nu poate fi transformat în profit.
Ziceam mai sus de bazele sportive abandonate, cam o treime din tot ce funcționa până la Revoluție. Intră pe Stadion de Cartier și alege pe hartă terenurile de fotbal abandonate. Nu-i așa că ai trecut pe lângă unele fără să ai habar că acolo se făcea sport? E rezultatul unor strategii asumate ale dezvoltatorilor imobiliari care vor să șteargă urma acestor dotări esențiale din sănătatea și confortul orașului pe care îl împărțim. De-a lungul cercetării noastre am descoperit o strategie similară cu cea aplicată de unii și în cazul clădirilor de patrimoniu.
Ca dezvoltator, de obicei e mai complicat să-ți tragi residence-ul direct peste terenul de sport. Nu te lasă legea, mai fac scandal vecinii, dă prost la imagine. Dar cum legislația e vagă și nici nu te obligă foarte concret să ai activitate sportivă, lași terenul să aștepte. După câțiva ani natura și hoții lucrează pentru tine și te trezești că din proprietarul unei baze sportive ai în portofoliu un maidan care devine agasant pentru locuitorii mai noi din zonă din cauza gunoaielor și mizeriei pe care le lași să se adune acolo. Ăsta e momentul în care te prezinți cu actele unei noi clădiri la autorizare, iar dacă se mai găsește careva care își amintește că nu e chiar în regulă construcția pe care o înghesui printre blocuri, îi dai la primărie cu „să-mi moară P+17+21R-ul dacă a fost vreodată teren de sport acolo” și ai șanse bune să primești ok-ul. Așa a funcționat treaba până de curând, așa ne-a scăpat dezvoltarea imobiliară de o parte semnificativă din infrastructura sportului de masă.
Abandonul are și un efect indirect. Cu cât trec anii și plimbi mai mult proprietatea de la o firmă la alta, prin cartier încep să circule tot felul de povești despre ce se întâmplă cu terenul, informația adevărată se pierde, ceea ce ajută dezvoltatorul să își facă treaba în liniște. Zilele trecute, de exemplu, am filmat un scurt material pe Girueta, în zona Giurgiului. Văzându-ne cu camera, unii trecători s-au băgat în seamă, curioși fiind ce căutam pe acolo. Din vorbă-n vorbă ne-au zis care e situația cu stadionul. Azi, terenul este (1) deținut de niște chinezi, (2) deținut de un proprietar care vrea să amenajeze terenuri de sport, dar e blocat de Nicușor Dan, (3) deținut de niște arabi care vor să facă blocuri. Radio Erevan, varianta pe stadionul din cartier. Da, este adevărat că terenul e în proprietate privată, doar că nu la niște chinezi sau arabi, ci la o firmă românească de advertising care are un singur angajat. Este adevărat că Nicușor blochează construcția unei baze sportive? Da, doar că nu Nicușor, ci fostul prefect al capitalei, Alin Stoica, și nu o bază sportivă, ci un hypermarket (e drept lanțul se mândrea cu amenajarea unui teren de minifotbal pe acoperișul construcției).
Lipsa asta de transparență suprapusă peste abandonul cu anii al terenului i-a permis celui care voia să desființeze baza sportivă Girueta să fie foarte aproape să doteze cartierul cu un Kaufland (la 3 minute de un Lidl). Au pierdut în prelungiri, prefectura contestând cu succes la tribunal documentația de urbanism. Pentru prima dată în București o instanță a folosit legea sportului pentru a opri desființarea unei baze sportive; pentru că, da, e ilegal să faci asta. Din păcate strategia a funcționat până acum în multe alte situații; sunt o grămadă de spații similare care nu au avut noroc de un prefect ok, de informații clare legate de trecutul lor, de implicare civică a comunității, alinierea astrelor fotbalului și tot așa.
De asta e important ca autoritățile să nu mai facă blat în apărare și să treacă serios la antrenament pentru meciurile contra dezvoltatorilor imobiliari. Și știm că cel mai bine funcționează aici presiunea publicului, să-și simtă consilierii și primarii picioarele moi dacă nu termină Cupa imobiliară pe primul loc, cu victorii la scor. Din păcate, în București pare să funcționeze mai mult huiduiala din tribuna orașului decât cântecele de încurajare, motiv pentru care am lansat o petiție care le cere viitorilor reprezentanți și reprezentante ale sectoarelor și municipiului să își facă treaba legală. Nu vrem ceva complicat, ci doar să nu mai aprobe documentații de urbanism care desființează bazele sportive (au legea de partea lor după cum a arătat instanța în cazul Girueta) și să găsească soluții pentru stimularea cluburilor sportului de masă. Din păcate, fără intervenția statului, situația actuală nu are cum să se schimbe; pe piața liberă o clădire va fi mereu mai profitabilă decât o bază sportivă.
Nu cred că are sens să explic de ce sportul de masă este esențial nu doar pentru performanțele de top, ci, mai ales, pentru sănătatea tuturor. Dar, dacă nu te-am convins, poate îl crezi pe Mircea Lucescu, un om care înțelege fotbalul și sportul la alt nivel.
Jucăm acasă! Acțiune de apărare a bazelor sportive din București. Semnează și distribuie. Ajută enorm.
Ce nu s-a dat la gazetă?
Petiția pentru apărarea bazelor sportive din București a fost lansată printr-o conferință de presă la care au participat Mircea Lucescu și Dan Șucu, principalul acționar al Rapidului. Pe scurt, informația pe care ne-o doream transmisă către public se construia pe o structură simplă: eveniment-lansare petiție apărare baze sportive-destinatari: autoritățile locale din București-susținători cunoscuți: Mircea Lucescu și Dan Șucu. Am încheiat cu prezentarea spotului campaniei. Nimic complex. Doar că, ce e simplu pentru unii, unor jurnaliști le pare o extorsiune a unui degajament într-o apă. Pentru o parte din presă un simplu copy/paste dintr-un comunicat de presă e o sarcină ambiguă.
Pe primul loc în clasamentul cupei presei la prostie găsim ProSportul, care și-a anunțat cititorii că Lucescu și Șucu „au dat nas în nas într-o sală din București” la un eveniment „privind modernizarea și construirea unor baze sportive”. Jur! Comunicatul avea o pagină jumate; era nevoie de competențe de bază pe care le stăpânești în clasele primare ca să înțelegi ce ziceam. Nimic despre petiție sau măcar despre venirea lui Lucescu la Rapid, așa cum bomba titlul.
Locul doi este ocupat de Digi, care a știut să copieze din ProSport prostia (sau poate a fost invers) cu modernizarea și construirea unor baze sportive. Cine a dat titlul știrii a încercat un pic de originalitate. Sala în care s-au întâlnit Lucescu și Șucu în Prosport era aici o încăpere. Premiul special: Dicționarul de Sinonime merge, deci, la ei.
Podiumul este completat de Fanatik care menționează că cei doi s-au întâlnit, deși mai luaseră masa împreună în urmă cu două zile. O informație utilă celor interesați de traiectoriile gastronomice ale personajelor principale. Dar măcar ăștia au fost în stare să transmită care este mesajul petiției. Au uitat, însă, să hyperlink-uiască adresa petiției prin text; prea complicat.
O mențiune specială merge către Gazeta Sporturilor pentru care nici Lucescu+Șucu, nici bazele sportive, nici petiția către autorități nu au meritat vreo mențiune. Probabil că Stăpânul Oilor și pariurile au acolo exclusivitate.
Din fericire au fost și multe redacții, jurnaliști și jurnaliste independente care au preluat informația și au distribuit-o cum trebuie către urmăritori. Le mulțumesc! Încă o dată, îmi dau seama cât de important e să filtrăm sursele și, mai ales, să susținem financiar instituțiile de presă care își fac treaba cum trebuie. Dacă apreciați o redacție, donați-i și bani, că jurnalismul profesionist înseamnă muncă grea.
Știai de asta?
Dacă te plictisesc ăia mai bătrânii cu tot felul de povești despre eforturile pe care le făceau prin anii '80 ca să prindă vreun meci important pe bulgari sau la unguri ar fi cazul să citești Forbidden Football in Ceausescu’s Romania. László Péter descrie superb cât de greu era să te conectezi pe vremea aia la fotbalul european, dar și cum vizionarea în grup a meciurilor a produs prietenii, a transformat tehnologii și a născut micro subversiuni politice. În pasajul meu preferat din carte un preot fixează o antenă pe turla bisericii de pe un deal ca să prindă un meci pe unguri, văzut de enoriașii fotbalului pe un televizor scos în curte. Evident, se tăia bilet pentru că munca se plătește. Sunt multe scene fascinante în carte; din punctul meu de vedere e în topul scurt al volumelor dedicate fotbalului românesc.
Recomand să citești cartea cu fotografiile lui Kémenes Árpád în minte. Oameni adunați pe deal de niște meciuri. Cine aduce berea? Cine meșterește la antenă? Dragă, am reparat televizorul? Futu-i, am încărcat bateria?
Fani patrimoniu
PAOK Salonic a câștigat aseară al doilea titlu din ultimii ani, pe terenul rivalei locale, Aris. Suporterii au urmărit liniștiți meciul, după care au plecat în ordine spre casele lor pentru un somn regenerator care să le dea noi puteri de muncă în săptămâna care urmează (rubrică susținută de Jandarmeria Română🙃).
Nu strâmba, cu mustața ta!
Cred că inima a ajutat cele două echipe (NA: calificarea Corvinului Hunedoara și a Oțelului Galați în finala Cupei României), prin sufletul pe care l-au pus în toate fazele acestei competiții.
Recunosc că nu înțeleg prea multe despre partea tehnică a fotbalului. Am crezut că, în general, picioarele te ajută să câștigi un meci; hai poate și capul sau chiar mâna, dacă ești Maradona. De inimă e prima dată când aud și îi mulțumesc lui Răzvan Burleanu, președintele FRF, pentru descâlcirea unei noi taine a jocului. Doamne ajută și tricolorilor la cât mai multă inimă luna viitoare, că tactica sau pregătirea fizică par mai puțin relevante acolo sus.
FC Newsletter OST
Dacă imnul lui Zlatan Imbrahimović (prima ediție a newsletter-ului) s-a inspirat din sunetele Balcanilor, al lui Maradona (o ediție ulterioară, îmi e lene să caut mai exact) este o frumoasă piesă latino, are sens ca oda lui Zidane să fie disco, nu? Nu pare, dar nici nu mă interesează care e legătura dintre magia fotbalistului și muzica aia. Piesă e blană, te ridică de pe scaun, strălucește în playlistul de petrecere precum chelia lui Zizou în noctura finalelor de mondiale. În plus, nici versurile nu sunt rele:
Lionel Messi, Gareth Bale, Kewell
Nedvěd, Maldini, Agüero, Raúl
Casillas, Cavani, Benzema, Mandžukić
Mario Balotelli, Zlatan Ibrahimović
Lothar Matthäus, Shevchenko, Cantona
Ronaldinho, Ronaldo, Romário, Rivaldo, Robinho, Ramires, Kaká
Falcao, Franck Ribéry, Pirlo, Cahill, Kompany
But the strongest of them all…
PS: FC Newsletter OST e un playlist pe care adun cântece dedicate fotbalului. Unele merg la petreceri, altele sunt bune ca să îți impresionezi tovarășii sau ca să ai pe ce să te emoționezi după câteva beri. Îl găsești aici. Va crește cu fiecare ediție. Primesc dedicații.