Meritocrația în fotbal 🥀🪦⚰️
+ Maradonapoli, Liverpool, micul ca instrument de antrenament și Ricky Martin
Părerea ediției
Acum vreo doi ani, pe vremea când încă se voia reformator la UEFA, Aleksander Čeferin, marele boss al organizației, vorbea despre cum își dorește să creeze un sistem bazat pe solidaritate și meritocrație. Din păcate ideile au rămas acolo iar azi discutăm în continuare mult prea puțin despre cele două concepte și cum funcționează ele în fotbalul actual (hint: nu funcționează). Cred că e extrem de important să le înțelegem ca să ne dăm seama în ce măsură rezultatele dezastru ale echipelor noastre sunt cauzate de propriile eșecuri și cât de structurile internaționale care guvernează fotbalul.
Despre ceea ce nu funcționează din vina noastră am mai scris. Starea infrastructurii sportive a contribuit semnificativ la involuția fotbalului românesc. Pentru asta trebuie să le mulțumim alor noștri, chit că vorbim de autorități locale, parlamentari sau federație și ligă.
Dar, dacă dăm zoom out ca să avem o imagine mai de ansamblu a organizării fotbalului din Europa e clar că problema nu e doar la noi în curte. Hai să ne uităm și peste gard.
Hagi a vorbit acum ceva vreme despre solidaritatea UEFA. „Câte 500 de mii, câte 300 de mii. Ce sunt ăia? Ce bani sunt ăia? Domnilor, ce bani sunt ăia? România e o țară dezvoltată, puternică în Europa. E a șaptea țară ca populație, e veche în fotbal!”. Citatul este din 2019, înainte de introducerea Conference League, o competiție despre care UEFA pretinde că oferă mai multe oportunități echipelor mai sărace să joace meciuri internaționale și să primească, astfel, mai mulți bani.
Senzația mea e că ideea le-a funcționat, dar nu în sensul declarat. Competiția pare ceva mai echilibrată dacă analizăm țările de origine ale echipelor participante. Anul ăsta găsim în semifinale pe Djurgårdens, o echipă din Suedia, iar anul trecut câștigătoare a fost Olympiacos. Not bad, nu? Doar că, dacă ne uităm și în jurul acestor cazuri care par calibrate fix cât să zică UEFA „solidaritate, redistribuție, dezvoltare”, privirea începe să tragă tot spre campionatele din vest care monopolizează câștigurile. Pe cine găsim pe lângă suedezi în semifinalele de anul ăsta? Echipe din Italia, Spania și Anglia. Cine sunt celelalte cluburi care au ridicat trofeul, de când a fost fondată competiția? Roma și West Ham. Da, într-un fel putem spune că e o competiție gândită pentru a ajuta echipele mai mici*, doar că trebuie citită și nota de subsol: *din campionatele mari.
Pornind de aici, cred că folosirea cuvântului meritocrație în fotbalul actual ar trebui să ne îndoaie nasurile din cauza mirosului putrefacției. Asta dacă nu îl înțelegem ca pe un merit de a juca în competiții care îți aduc automat foarte mulți bani, ceea ce îți permite să investești în jucătorii care să te țină tot acolo, ceea ce înseamnă că banii vin și în sezoanele viitoare și tot așa. Cred că e clar unde bat. Calificarea în grupa Conference League aduce unui club 3.170.000 euro. În Liga Campionilor, același nivel al competiției virează în conturile echipelor 18.620.000 de euro. Sigur, vei spune, calitatea e mai bună, deci merită premiile mai mari? Aș fi de acord, dacă orice club al Europei ar avea șanse egale de calificare în fiecare competiție.
Conform statutelor UEFA, fiecare federație națională are drepturi egale ca membră a organizației. Doar că, în sezonul actual, echipa care terminase pe locul 5 în ediția 2023/24 a campionatului Germaniei, Borussia Dortmund, a avut dreptul calificării directe în competiție în timp ce campioana României, FCSB, ar fi trebuit să joace 3 tururi preliminare și un baraj ca să ajungă în același loc. Financiar, asta înseamnă că nemții pleacă la început de sezon cu aproximativ 20.000.000 euro în conturi, în timp ce ai noștri doar cu în jur de 4.500.000 euro. Sumele se referă la banii pe care îi primesc pentru participare; eventualele victorii sau accesul în fazele superioare aduc, efectiv, mult mai mult. Oricât o simpatizez pe Borussia și îl disprețuiesc pe finanțatorul românilor, nu pot să nu mă întreb care e meritocrația unui sistem în care echipele pornesc de la diferențele astea, în contextul în care una a terminat la 27 puncte distanță de primul loc?
În plus, care e rostul să mai numești competiția Liga Campionilor? Din câte îmi aduc aminte de la limba română de clasa a 2-a, campioană e aia care termină pe primul loc într-o competiție ceea ce, conform logicii de bodegă, locul 5 nu este. Nici măcar locul 2 nu se încadrează. Măcar jegoșii ăia cu Super Liga Europei erau mai cinstiți decât UEFA din punct de vedere al brandingu-ului. Nu și-o ardeau cu campioane, ci cu echipele super ale continentului, ceea ce e mai aproape de adevăr atunci când comparăm cum joacă Barcelona pe lângă FCSB.
Conform definiției sociologice meritocrația „se referă la un sistem social în care succesul și avansarea indivizilor sunt determinate de abilitățile, competențele și realizările lor, mai degrabă decât de mediul lor social, bogăție sau alți factori externi.” Din păcate, în lumea în care trăim, abilitățile și competențele țin enorm de mult de resursele de care individul (sau echipa) dispune. Ca să poți performa, trebuie să investești: în infrastructură, în echipamente, în resursa umană care să îi pregătească pe jucători. Simplificând parțial, cu cât ai mai mulți bani, cu atât ai posibilități mai extinse să obții performanța. E un factor esențial, dar nu suficient.
Redistribuția uniformă între federații a banilor acumulați de UEFA, organizația care reprezintă în mod egal fotbalul din toate țările Europei, ar putea să fie o idee de bun simț, dacă vrem niște baze ceva mai egale de pe care toată lumea să pornească. Dacă nu, măcar să nu ne mai amăgim cu meritocrații, solidarități sau alte vorbe goale.
Din păcate, federalii noștri se gudură pe lângă ăia de sus ca niște câini dintr-o parcare de autostradă cărora le arunci colțul de pâine de care nu ai poftă pentru că te-ai umflat cu cârnați. Repet, UEFA nu reprezintă doar campionatele din Anglia, Germania, Italia și Spania (sorry, Franța nu e printre cei mari oricât încearcă ei să se mintă că e așa). Fiecare țară are o poziție egală, iar niște conducători naționali care pot să gândească strategii durabile se pot alia și lupta împreună pentru reprezentarea intereselor comune. Aia e solidaritatea care poate, în timp, să îmbunătățească meritocrația în fotbalul european, nu glazura limbajului PR-istic al UEFA.
Esența acestui text nu are nici o treabă cu izolaționalismul naționalist care e mult prea popular în zilele noastre, în caz că încearcă cineva să îl folosească în sensul ăla. Competițiile europene sunt o idee minunată, doar că trebuie renovate pentru a contribui la o Europă mai unită, bazată pe distribuirea resurselor la cei care au nevoie, nu la cei care fac profit. Organizarea actuală e fracturată, dar ce faci dacă îți rupi piciorul? Îl amputezi, așa cum încearcă izolaționiștii sau îl pui în ghips și faci eforturi de recuperare?
Știai de asta?
Nu, nu știai, pentru că am furat-o de pe un canal obscur de Discord. E făcută de un utilizator care se plimba dezordonat prin Cartierul Spaniol din Napoli și a văzut acest giulgiu sintetic plutind în ceruri prins cu niște cârlige de o frânghie de uscat rufe. E, totuși, Napoli, nu vreo minune Dumnezeiască. Ce poate exprima mai bine relația D10S-ului cu orașul decât tricoul ăsta de plastic atârnat între două balcoane?
Fani patrimoniu
Duminica trecută nu am fost la Liverpool și îmi pare rău…
Nu strâmba, cu mustața ta!
Veneam după meciul de la Sibiu, în care am fost egalați la ultima fază, și la două zile urma să jucăm cu Dinamo. Atmosfera era sumbră, călătoriserăm toată noaptea, băieții erau terminați. A fost prima și singura dată când nu am mers eu la antrenament, am stat cu cei care au început jocul la Sibiu și erau la refacere. Atunci mi-a străfulgerat: «Hai să găsesc o cale de a-i face să înțeleagă că viața merge mai departe, că urma să jucăm cu Dinamo și că trebuia să câștigăm cu Dinamo». În momentul ăla am fugit la o cofetărie, am luat o tavă cu 80 de eclere și le-am dat la fiecare. A doua zi, la antrenamentul de refacere, le-am luat 150 de mici, două tăvi de cartofi prăjiți și câte-o bere. Asta a fost pe moment, o surpriză, nu știa niciunul. S-a destins atmosfera, iar cu Dinamo am făcut un meci foarte bun.
Unii fac performanță prin pregătirea fizică; alții prin psihologia jucătorilor care lucrează cu profesioniști în domeniu. Mai nou contează și datele individuale pe care le adună diferite dispozitive. Dar doar refacerea cu mici și bere produce adevărate minuni, după cum și-a amintit Bogdan Andone un moment important din perioada petrecută la Botoșani.
FC Newsletter OST
Anii '90 au fost oribili din multe puncte de vedere. Printre ele și pantalonii croiți din sacii pentru ceapă ai lui tataie pe care îi puteți admira aici chinuindu-se să țină ritmul cu picioarele dansante ale lui Ricky Martin. Nu ai cum să porți așa ceva, ba mai mult să îi și asortezi cu tricoul ăla mulat de valutist din față de la en-gross. Noroc că perioada ne-a lăsat și amintiri frumoase. Printre ele câteva imnuri iconice ale fotbalului. În 1998 a fost The Cup of Life. Nu știu ce ar fi putut surprinde mai bine tensiunea care începea să se adune în tine în orele dinaintea meciurilor contra Angliei sau Columbiei decât solo-ul ăla de trompetă din a doua parte a piesei. De ce mi s-a făcut dor de Hagi și Adrian Ilie?
PS: FC Newsletter OST e un playlist pe care adun cântece dedicate fotbalului. Unele merg la petreceri, altele sunt bune ca să îți impresionezi tovarășii sau ca să ai pe ce să te emoționezi după câteva beri. Îl găsești aici. Va crește cu fiecare ediție. Primesc dedicații.