Părerea ediției
Azi începe EURO. După 8 ani, ăia mai optimiști pot să spere iar la o vară magică așa cum nu am mai avut de mult prea mult timp lângă echipa națională. Noi, cei mai pesimiști de fel, vom da aroganțe în jur, spunând că nu prea avem de ce să sperăm la cine știe ce rezultate, că echipa e varză, că tocmai am făcut egal cu Liechtenstein, că optimismul e, de fapt, naivitate. Dar tot noi, în spatele draperiei mentale după care ascundem dorințele cu care nu ne afișăm în public, ne vom dori, de fapt, tot ce speră și restul. Ca pesimist ai acest avantaj. Dacă ai avut dreptate poți să te dai fin cunoscător al fotbalului și să emani de „ți-am zis eu” în jur ca împrăfoșații din reclamele Borotalco. Optimistul trăiește doar dezamăgirea în acest caz. Iar, dacă tricolorilor le ies totuși surprizele, tuturor ne rămâne bucuria.
Ultima dată, la EURO 2016, au „câștigat” pesimiștii. Am ieșit din faza grupelor, după o înfrângere în fața Albaniei, în ultimul meci. Atunci părea un dezastru. Timpul ne-a arătat că s-a putut și mai rău. Înapoi cu încă opt ani și iar supărare; terminăm grupa pe trei după ce ne bat Țările de Jos în meciul decisiv, după o primă repriză în care doar nu și-au dat autogol ca să ne ajute să scoatem un rezultat bun care i-ar fi scăpat de grija Italiei în fazele eliminatorii. Dar s-a gândit nea Piți că cel mai înțelept, atunci când trebuie să câștigi un meci în care adversarul îți face culoar ca să tragi dracu la poartă, este să te aperi. Și așa am mai terminat o participare: parcă puteau, dar nu prea au știut cum. Oricum, măcar ne-a frustrat atunci că am pierdut în fața Olandei. Timpul ne-a arătat că s-a putut și mai rău.
Marșarier încă 8 ani. EURO 2000. Ultimul campionat la care ne-am bucurat cu adevărat. O generație de aur pe final de carieră părea să nu aibă resurse pentru cine știe ce performanță, iar grupa împărțită cu Germania, Portugalia și Anglia scotea tot ce era mai arogant din pesimiști. Nemții erau o forță, portughezii aveau în echipă niște nume de te ia amețeala și acum când ți le amintești, iar englezii veneau cu chef de răzbunare după ce i-am taxat frumos, pe final de meci, la mondialul din '98. Ne băteam noi pe vremea aia cu cei mai buni din lume, doar că pe mulți îi lua anxietatea când se gândeau la cele trei meciuri. Timpul ne-a arătat… ok, te-ai prins, nu mai insist.
Doar că în 2000, pentru ultima dată în istoria naționalei, speranțele optimiste au câștigat. Și în ce fel… Meci contra Angliei pe care trebuia să o batem ca să mergem mai departe. Retrăiesc și azi, aproape intact, cele 90 de minute. Începem fără Hagi, suspendat. Popescu se accidentează repede și trebuie schimbat. Chivu încearcă o centrare de la marginea careului care intră cumva în poartă. O ia la fugă într-o explozie de bucurie pe care doar fotbalul o poate aprinde.
Nici până azi nu cred că s-a prins ce s-a întâmplat cu mingea aia. Nici el, nici portarul britanic, nici Viorel Moldovan care era să ia bara în brațe din cauza ei. Alan Shearer revine pe final de repriză. Dacă mai rezistau și ăștia câteva minute. Aoleu, stai, Owen rămâne singur cu portarul. Stelea își încearcă karata spre fața lui, dar dă pe lângă. 1-2. Fmm de fotbal. Începe repriza a 2-a. Dorinel Munteanu o bubuie rapid în poarta englezilor. Hai că se poate, încă 40 de minute. Încă 30 de minute. Încă 20 de minute. Încă 10, 9, 8, 7, 6, 5… mooooor, futu-ți ceasul mă-tii, repede te miști… 4, 3, 2, 1… Moldovan pică în careu, comentatorul zice ceva de arbitru, după ce îl boscorodise tot meciul. Mă trezesc cu o icoană în mână. Nu știu de unde am luat-o. În general nu cred, dar pentru așa penalty le dai dracu de idei; mă doare undeva de oportunismul spiritual, doar te rog Doamne să nu ratăm. Ganea. 3-2. Se țipă în apartament, pe scară, în blocurile de lângă. Se tace rapid, că mai avem din meci. Prelungiri. +1 minut… mor, futu-ți ceasul mă-tii, încet te miști. +2 minute… mor, futu-ți ceasul mă-tii, încet te miști. +3 minute.. mor, futu-ți ceasul mă… băăăăăăăăă, am câștigat!!!!!!!!!!! Lumea zbiară pe scară. În blocul de vizavi unul aruncă borcane pe geam. Pustiul de pe stradă se populează cu oameni care pornesc spre Universitate. Vreau și eu. O iau spre ușă. Ai mei se pun de-a curmezișul; zice maică-mea ceva cu capacitate, matematică. Fmm de soartă și cui a pus examenul ăla a doua zi după meci. Maică-mea se încăpățânează. Blochează ușa. Cică să mă bag la somn că nu pup nici o Universitate. Dorm extraordinar gândindu-mă la meci în sunet de claxoane, țipete și nebunie. Dracu să o ia, am bătut Anglia și am trecut de grupe, iar eu stau în pat din cauza unui examen!!!! L-am dat, dar nu mai am nici o amintire din ziua aia. Eram fiert pe ai mei. Le port și azi un pic de ranchiună. Timpul mi-a arătat că puteam să dau examenul și anul următor. Victorie la EURO nu am mai prins. Rațional, e un gând greșit. Cum să spun așa ceva la 39 de ani? Doar că experiența bucuriei în stradă după o mare victorie rămâne în istorie. De extazul participării la capacitatea la matematică nu a auzit nimeni; pentru că nu există.
După aia nu a mai fost la fel. Ușor-ușor am devenit pesimist. Câteodată e un sentiment ciudat; simt că felul ăsta de a privi lucrurile îmi inhibă mult din entuziasmul cu care aștept meciurile echipei cu care țin. Nu vorbesc doar de națională. Dar emoțional e ceva fracturat în mine de rezultatele României de după 2000. Măcar atunci, înaintea unui meci mare, pesimistul avea speranțe să iasă un rezultat istoric, chiar dacă se aștepta să piardă. Azi, contra unor adversari mult mai slabi, tânjim mai mult să nu ne facem de rușine, chiar dacă sperăm, câteodată, la niște victorii.
Oricum, în ciuda acestei chibițeli voi fi în Germania, motiv pentru care trimiterea următorului newsletter depinde de performanța alor noștri. Sunt pesimist, deci cred că vine la timp, în jur de 1 iulie.
Ce nu s-a dat la gazetă?
E foarte facilă abordarea pe care majoritatea presei sportive de la noi o ia în brațe atunci când jucăm contra unor țări minuscule, fără rezultate în fotbal. A fost și cazul de zilele trecute, din preajma meciului contra Liechtensteinului; inevitabil, s-a întâmplat la fel la fiecare partidă cu ei, Andorra sau San Marino. În cel mai fericit caz, jucătorii acestor țări sunt prezentați doar ca niște amatori. Doar că, de multe ori, cu o superioritate a idiotului care găsește în sfârșit unul mai prost ca el de care poate să se ia, oamenii ăia apar prin tot felul de materiale care îi iau în derâdere pentru că sunt bucătari, șoferi și tot felul de alte meserii, ca și cum asta îi poziționează pe o treaptă inferioară în importanța fotbalului.
E o atitudine tembelă, pentru că leagă valoarea fotbalului doar de rezultate sau de banii pe care fotbaliștii îi fac. Sigur, victoriile și spectacolul sunt importante; doar că într-o industrie în care ele sunt tot mai valorizate, zona asta a jocului pentru care financiarul nu e foarte relevant merită altfel de prezentări. Pentru că și acolo e esența fotbalului, una de altă natură decât cea a entertainment-ului. Nu sunt oamenii ăia cei mai buni sportivi, dar tocmai de aia merită stimă. Ei joacă în timpul lor liber, din plăcere, pentru că sigur nu supraviețuiesc cu banii pe care îi câștigă din sport. Or, până la urmă, lăsând la o parte spectacolul, dimensiunea asta mai puțin mercantilă a fotbalului îl face un produs cultural minunat.
Mi-ar plăcea să citesc un reportaj despre atmosfera de la loturile respective, despre cum îmbină oamenii munca și reprezentarea țării, despre ce îi motivează, despre ce înseamnă să joci fără să speri că te cumpără vreodată Realul sau City. E păcat că ne limităm la niște reprezentări care doar exotizează și simplifică de dragul clickbait-ului.
Știai de asta?
scrie în ultima ediție a newsletter-ului său pe sport, , despre Datathon, un proiect pentru dezvoltarea unor specialiști în date care să fie utili fotbalului românesc, lansat de Federația Română de Fotbal. Exercițiile propuse acum pornesc de la analiza metricelor adversarelor de la EURO. La noi și ăsta e un domeniu care este cu mulți pași în spate față de ce ar trebui să fie. Dacă știți microbiști interesați să lucreze cu date trimiteți-le materialul lui Daniel; poate e cineva care nu s-a gândit că fotbalul are potențial în zona asta. Fani patrimoniu
După EURO 2016 irlandezii au rămas celebri pentru caterinca maximă cu care au ocupat străzile Franței. E plin internetul de filmulețe cu șotiile lor. Cred că genul ăsta de energie ar trebui să definească orice turneu final; fără activări de brand și alte corporatisme sterile sau naționalismele obosite pe care le mai vezi la unii. Când lumea îți lasă pe Youtube (sunt multe momente, caută „irish fans euro 2024”) comentarii de genul
le-ai transmis oamenilor o imagine mai bună țării tale decât toți sponsorii sau domnitorii basmelor lui Sergiu Nicolaescu care chinuie, de exemplu, meciurile naționalei noastre.
Nu strâmba, cu mustața ta!
Privim spre EURO și sunt cel puțin 7 cifre care evidențiază faptul că performanța tricolorilor de azi este una remarcabilă în tot contextul campaniei continentale.
O fi om plătit la mișto? O fi un AI căruia FRF-ul nu i-a cumpărat extraopțiunea de inteligență pe timp de caniculă? Indiferent ce o fi, s-a gândit că asta e o postare cu care e ok să ieși pe Facebook la o zi după ce ai făcut 0-0 cu Liechtenstein, probabil cel mai prost rezultat din istoria naționalei. EURO, venim! Ieșirea unde e?
FC Newsletter OST
Melodia ediției EURO 2024 a newsletter-ului este imnul Campionatului European din 2000, Campione de la E-Type. Da, omul are o voce de zici că l-a scăpat mă-sa la naștere în butoiul cu auto-tune, iar orchestrația aia pare culeasă din ultimul mix de euro-trash care se vindea pe plajă la Costinești. Dar e imnul ultimei competiții importante la care România a făcut performanță. E piesa pe care a ieșit din joc Generația de Aur.
PS: FC Newsletter OST e un playlist pe care adun cântece dedicate fotbalului. Unele merg la petreceri, altele sunt bune ca să îți impresionezi tovarășii sau ca să ai pe ce să te emoționezi după câteva beri. Îl găsești aici. Va crește cu fiecare ediție. Primesc dedicații.
Adevărat, mulțumesc! Eu eram la bunici, la țară, aveam doar 10 ani - campionatele de fotbal = vacanță pentru mine în perioada aia.
În noapte aia, vecinul bunicilor care avea o rabă de 8 tone (mașina de serviciu), a ieșit cu ea pe stradă și i-a adunat în remorcă pe toți de pe la porți, cu steagurile găurite, încă nebăgate la naftalină. S-au învârtit prin sat ore bune chiuind și urlând. Eu a doua zi făceam „duble” printre cârciumăresele lu' mamaie.
Mulțumesc pentru amintirea asta Andrei. A fost într-adevăr o seară. Eu am reușit să ies la Universitate atunci, pentru că eram deja student. :)) Însă a fost, probabil, ultima oară când am simțit cu naționala acea bucurie neîntinată nici de pesimism, nici de cinismul vieții adulte.