Dumnezeu a zis: „să fie fotbal”.
Și de atunci oamenii au trăit pasiunea
Părerea ediției
Uite-te la poza asta:
Parcă e ceva cu mulțimea de suporteri care copleșește individualitatea fotbaliștilor, colectivul devenind forța principală, în ciuda faptului că cei de pe teren tocmai câștigaseră o semifinală a Ligii Campionilor contra lui Paris Saint-Germain.
Într-una dintre cele mai citate replici din istoria fotbalului, Bill Shankly, antrenorul legendar al lui Liverpool, spunea, pe jumătate ironic pe jumătate serios, că „unii consideră fotbalul o chestiune de viață și de moarte. Vă pot asigura, însă, că este mult mai serios de atât.” „Exagerează!”, vei spune; de unde atâta valoare dată unui simplu joc în care 22 de oameni se chinuie timp de 90 de minute să treacă o minge printre doi stâlpi? Fotbalul e o distracție de weekend sau, cel mult, un prilej de a face mișcare. Un fleac, până la urmă. Doar că peste jumătate din populația planetei este conectată în diferite feluri la acest joc, iar bagatela asta a devenit cel mai amplu fenomen social global. Un fleac, da, dar unul foarte important, așa cum ne-a lămurit antropologul francez Christian Bromberger în cadrul unei conferințe organizate de Masterul de Antropologie al Facultății de Științe Politice - SNSPA. Poți urmări înregistrarea aici, iar, dacă vrei ceva mai scurt, găsești la
o sinteză a celor mai importante idei, în partea a doua a acestui material.Fotbalul nu a prea fost băgat în seamă de științele sociale până spre finalul anilor '80. De-a lungul secolului XX, în timp ce acestea încă mai căutau răspunsuri la mari întrebări ale societății, un fleac acapara în paralel viața cotidiană a celor mai mulți dintre oameni. Christian Bromberger a fost printre primii care au realizat acest lucru și a înțeles că fotbalul are un potențial masiv de a ne ajuta să înțelegem lumea în care trăim. După cum o spune chiar el, atât de frumos: „am fost curios să descopăr ceea ce îi interesează pe oameni, nu pe antropologi”.
În societățile moderne, urbanizate, legăturile comunitare care se formau între membri vechilor grupuri dispar. Urbanizarea a produs transformări sociale puternice, dar nevoia de apartenență la un grup a rămas la fel de importantă pentru indivizi. Aceasta e fundamentală pentru bună starea noastră, contribuind la identitatea fiecăruia și producând legături sociale semnificative pentru sănătatea noastră socială și mentală. Doar că în orașele de azi este mai greu să ne stabilim grupuri de apartenență pe baza legăturilor familiale, așa cum o făceau bunicii sau străbunicii noștri. "Familiile" se reconfigurează, de la identitățile bazate pe legăturile de sânge spre cele bazate pe grupurile caracteristice spațiilor urbane.
Echipele de fotbal oferă astfel fundații ale reconfigurării relațiilor de rudenie. Vechiul „al cui ești?” la care trebuia să răspundă constant oricine a copilărit la țară este înlocuit (și) de „cu ce echipă ții?” Îngroș doar un pic tușa. Întrebă microbiștii din jur care a fost rezultatul ultimului meci al echipei preferate. Majoritatea vor răspunde că „am câștigat” sau „am pierdut”, fără să aibă nici o contribuție pe teren. Cheia înțelegerii acestui plural personal stă, de fapt, în afara terenului de fotbal, în trecutul individual și colectiv al fiecărui suporter. Am câștigat sau am pierdut pentru că 11 jucători, îmbrăcați cu același tricou pe care îl port și eu, în aceleași culori ca ale fularului de la gât, reprezentând aceleași elemente identitare ca cele care mă leagă de echipă, au reușit să treacă o minge printre doi stâlpi de mai multe sau mai puține ori decât adversarul. Iar dacă jucătorii se schimbă de la un sezon la altul, toate cele pe care le-am enumerat anterior rămân neschimbate. De aici începe cheia înțelegerii suporterismului.
Grupul de suporteri ai unei echipe devine mai mult o comunitate imaginată de genul celei propuse de Benedict Anderson1 pentru a înțelege formarea națiunilor (suporterii Stelei confirmă fără să vrea ceea ce zic; ei realizează o emisiune online pe care au numit-o Națiunea Stelistă). Există foarte puține echipe ale căror suporteri îi cunosc pe toți colegii și colegele de tribună. Cu toții vor declara, însă, că fac parte din aceeași "familie" pornind la numitori comuni. Construcția identității comunităților imaginate ale suporterilor are la bază, ca și națiunea, o serie de obiecte sacre, momente legendare sau tradiții. Sunt doar câteva exemple importante dintr-o serie lungă de elemente identitare comune. Voi parcurge doar o mică parte dintre ele.
Mai toți suporterii au, de exemplu, câteva obiecte sacre a căror valoare este superioară oricărei dimensiuni materiale. Practic, nu au preț. Pentru unii pot să fie caietele cu colaje din ziare de la meciurile echipei favorite adunate săptămână de săptămână, după fiecare etapă, timp de ani de zile. Pentru alții biletul de intrare la un meci legendar. În cazul meu, tricoul lui FC Național pe care l-am primit întâmplător în copilărie de la un jucător care m-a văzut pierzând vremea pe la stadion, este neprețuit. Într-o perioadă în care materialele cu echipa favorită erau extrem de limitate, să primești din cer un tricou original, folosit în meciuri de unul dintre jucători era ceva divin. Toată copilăria am evitat să îl port, de teamă să nu îl rup sau să nu mi-l fure ăia mai mari de la bloc. L-am luat pe mine o singură dată, sperând să ne poarte noroc, într-o deplasare în care am pierdut ceea ce ar fi fost primul nostru titlu din istorie. De atunci tricoul stă îngrijit, într-un sertar, în total contrast cu celelalte haine aruncate prin cameră. Acum mai mulți ani am primit pe el 500 de euro de la un colecționar. L-am refuzat. Aș fi procedat la fel și pentru 5000 sau mai mult. Pentru unele lucruri chiar nu există Mastercard.
Complementare obiectelor sunt tradițiile. Mă refer la acele practici care trec de la o generație la alta a suporterilor până ajung să fie performate ca forme de diferențiere față de Celălalt, suporter al echipelor rivale. Rapid Viena, ne oferă, probabil, cel mai frumos exemplu. De peste 100 de ani suporterii săi scandează neîntrerupt în ultimele 15 minute ale fiecărui meci pentru a da energie echipei să lupte până la final. Conform paginii clubului, tradiția funcționează, statisticile confirmând că vienezii au un număr mare de victorii pe final de meci. Chiar dacă informația nu e adevărată, valoarea comunitară a unor astfel de mituri stă în cu totul altă parte. Însă e cert că tradiția există, iar în 2011 a fost recomandată pentru a fi inclusă în lista națională a patrimoniului imaterial al Austriei, fiind foarte aproape să fie acceptată. Chiar și fără o confirmare formală, o practică repetată de sute de mii de oameni, săptămână de săptămână, timp de peste 100 de ani, devine automat una dintre cele mai reprezentative identități ale orașului.
Momentele legendare sunt, la rândul lor, un adeziv social al "națiunilor" de suporteri. Victoriile Generației de Aur din '94 sau '98 au scos în stradă sute de mii de oameni. Priviți imaginile. Vă garantez că cine a trăit emoțiile alea nu va uita de ele vreodată. Multiplicați asta la ditamai mulțimea și rezultă o stare de transă colectivă care rămâne puternic înrădăcinată în identitățile microbiștilor care au fost acolo. Bucuria are efectele unui drog ale cărei senzații magice le-ai cunoscut, dar pe care știi că nu îl vei mai putea consuma vreodată din cauza rezultatelor dezastroase ale fotbalului românesc de azi. Starea asta comună ne-a transformat, temporar, într-o națiune a euforiei ai cărei cetățeni sunt toți cei care au trăit direct momentele respective.
Sigur, prin comparație cu problemele sociale, economice și politice pe care le trăim azi, toate acestea sunt fleacuri. Doar că astfel de fleacuri sunt esențiale pentru viețile noastre oferindu-ne stabilitate, posibilitatea deconectării de grijile cotidiene și un sentiment de apartenență într-o lume, de altfel, foarte tulbure. În acest context, discuția nu este, de fapt, despre fotbal sau suporteri. Subiectul e o scuză pentru a deschide fereastra cunoașterii spre o antropologie a fleacului care ne oferă noi posibilități de înțelegere a lumii.
Ce nu s-a dat la gazetă?
Fotbalul rural este genul ăla de subiect pe care Gazeta sau Prosportul îl mai scot în față când dă domnul și tace Becali, iar nevestele fotbaliștilor nu urcă nici o poză sexy pe Instagram. Ce umple mai bine golul dintre behăitură și obiectificarea unor femei decât hăhăiala proastă despre țăranii prezentați mereu ca niște alcoolici medievali care se iau la bătaie când se plictisesc de băut?
GSP are, de exemplu, o întreagă serie pe subiect, Fotbal la Județ, care nu scoate localnicii din satele vizitate din stereotipuri de genul ăsta:
Sincer, nu prea înțeleg de ce mai dau banii să trimită niște oameni pe teren dacă oricum nu vor să descopere nimic? Bătaie, băutură, șobolăneală politică și grătare puteau să scoată și din burtă, că la alte materiale nu îi deranjează. Pe lângă faptul că genul ăsta de reportaje sunt greșite, oare jurnaliștii nu se satură să repete obsesiv aceleași oboseli răsuflate? Un reportaj bine făcut ar trebui să te ajute să descoperi lucruri pe care nu le știai, să înțelegi realitatea din perspective la care nu te-ai gândit, nu să îți trântească niște stereotipuri reciclate în zeci de materiale care nu spun, de fapt, nimic.
E trist cât de puțină curiozitate socială au atât de mulți dintre jurnaliștii noștri sportivi. Știu, unii îi vor apăra și vor spune că nu sunt bani, că presa depinde de cititori și click-uri. În primul rând, dacă asta e o scuză ca să vinzi gunoi poți să închizi chioșcul că nu e nici o pierdere. În al doilea rând, de fapt, se poate și altfel. Scuza banilor e facilă și contrazisă de oameni care fac lucruri mișto, având la dispoziție bugete mult mai reduse. Iată și un exemplu, de la noi din zonă.
Pe Péter Csillag l-am cunoscut acum câteva luni la un eveniment. De mai mulți ani e coordonatorul Hátsó füves, un proiect care adună mai mulți fotografi curioși să descopere fotbalul rural din Ungaria. Comparați pozele lor cu colajele GSP și v-ați dat seama cine își face treaba cum trebuie.
Dacă îți plac aruncă un ochi pe pagina proiectului. Da, e în maghiară, dar ești la un add-on distanță de o traducere decentă. Dacă un fotograf independent poate să ducă ani de zile un proiect de genul ăsta, să găsească banii pentru deplasări și expoziții sunt sigur că și o redacție mare se descurcă. Scuza banilor e fentă sau, cel mult, lene.
Știai de asta?
În același ton, recomandarea ediției merge la Footbalski, o platformă din Franța care documentează istoria și prezentul fotbalului Europei de Est. Au scris și despre fotbalul rural din România. Și asta fără bani de la pariuri, clickbait-uri penale și altele de genul fără de care unii de la noi se plâng că nu pot să supraviețuiască. În plus adună multe istorii necunoscute ale fotbalului din partea noastră de Europă. Ca să nu mai spun că e o ocazie plăcută să îți mai exersezi franceza, în caz că îți mai aduci aminte din școală. Avec plaisir!
Fani patrimoniu
Cunoscătorii suporterismului vor strâmba din nas. Atmosfera fotbalului trebuie căutată oriunde, mai puțin pe stadioanele marilor echipe ale capitalismului european. În mare sunt de acord, dar puterea cu care un stadion întreg cântă You'll Never Walk Alone mă va emoționa oricând. Cine nu are mici plăceri vinovate? Tonul îl dă tribuna lui Liverpool, dar atmosfera nu ar fi fost aceeași fără suporterii Borussiei Dortmund, un club cu care englezii se leagă prin imn, Jürgen Klopp și trecut muncitoresc.
Nu strâmba, cu mustața ta!
Nu poți să fii un bun fan al lui Beșiktaș fără să fii și o persoană bună.
Citalul îi aparține lui Süleyman Seba și l-am preluat din numărul 28 al revistei Mundial, dintr-un reportaj despre clubul din Istanbul. Süleyman a jucat toată viața aici, iar după retragerea de pe teren a fost numit președinte al clubului. Mi-a plăcut mult ce a zis. De multe ori avem tendința să valorizăm un fel de răutate, măcar simbolică, o încrâncenare pe care un fan trebuie să o exprime ca să își susțină echipa iubită. E ok, până la urmă e un joc în care tribuna are rolul ei. Doar că până acum nu am făcut niciodată legătura între cum trebuie să comporți ca fan al unei echipe și cum trebuie să fii, în general, ca om. De fapt, ce zice omul are foarte mult sens. Stadionul te aduce la un loc cu oameni de toate felurile, cu experiențe variate și realități diferite de ale tale. Echipa iubită este cea care vă leagă. Pornind din acest loc comun e cazul să îl înțelegi mai bine pe cel de lângă tine, iar odată ce asta ți-a reușit nu prea ai cum să nu te încerce empatia și față de alți oameni, chiar dacă îi reprezintă alte culori. Dacă nu ești un om ok cu ceilalți, probabil că nu ești nici cu ai tăi.
FC Newsletter OST
Îl știm pe Maradona pentru arta cu care lovea mingea cu piciorul, capul sau mâna. Doar că nici cu vocea și urechea muzicală nu stătea prea rău. Iată-l live, cântându-și La Mano de Dios, piesa pe care i-a dedicat-o Rodrigo (când ești D10S ai voie și din astea). Eu ador genul ăsta de cântece compuse și cântate de oameni care au trăit emoțiile pe care ți le dă fotbalul. Prefer un „Ole, ole, ole, Diego, Diego…” pixelat prost tuturor imnurilor prin care fotbalul corporatist se chinuie să mimeze pasiunea.
PS: FC Newsletter OST e un playlist pe care adun cântece dedicate fotbalului. Unele merg la petreceri, altele sunt bune ca să îți impresionezi tovarășii sau ca să ai pe ce să te emoționezi după câteva beri. Îl găsești aici. Va crește cu fiecare ediție. Primesc dedicații.
Legătura în direct la…
Anderson, B. (1991). Imagined Communities: Reflections on the Origin and Spread of Nationalism. Londra: Verso.
A se scuza greșeala din fix primul cuvânt. Am văzut-o după ce am trimis newsletter-ul. O să îmi stea pe creier până la ediția viitoare.