De ce vreau să se interzică VAR-ul...
+ arta corporatistă a unui echipament mișto, caterinci cu ultrașii, pescărușii lui Cantona
Părerea ediției
Nu cred să existe vreun microbist milenial sau mai bătrân în țara asta care să nu fi pierdut nopți lungi cu Procesul Etapei, în perioada de glorie a dezbaterilor sportive de la noi. Ore întregi ne uitam la o șaorma de invitați formată din fotbaliști, antrenori și tot felul de scorburi umane care patronau fotbalul românesc, certându-se pe cine știe ce detalii ale deciziilor luate de arbitrii campionatului românesc. Fragmente de câteva secunde erau repetate la infinit pentru ca oamenii să stabilească dacă tibia lui Bolohan a fost mângâiată de crampoanele lui Mihalcea sau dacă fanta de lumină dintre Baștină și Axinia a fost îndeajuns de lată cât să justifice un offside. Evident, pentru că vorbim de finalul secolului 20, sentințele se bazau pe niște zoom-uri puricoase făcute pe filmări din fundul tribunei, ceea ce a născut câteva certuri legendare. Dacă nu știi, de exemplu, momentul în care Lucescu se ia în brațe cu Crăciunescu și Andone ca să demonstreze un fault, îmi pare rău, dar ai ratat o parte din istoria țării. Fără supărare, dar ăsta e folclor autentic. Aruncă o privire.
Cu plăcere. Nici a două zi dezbaterile nu se potoleau. Sunt sigur că productivitatea muncii a fost faultată grav, ani la rândul, de fiecare dimineață de luni în care oamenii își începeau săptămâna comentând comentariile.
Genul ăsta de emisiuni au existat în multe țări. Deciziile controversate ale arbitrilor au hrănit peste tot fotbalul. Doar că discuțiile dădeau o aură de mahala fotbalului care nu se mai potrivea cu planurile FIFA și UEFA de a-i spoi ambalajul pentru a-l vinde mai scump unui public "civilizat". Așa a apărut VAR-ul, sistemul care promitea să transforme omul într-un mecanism al arbitrului robot capabil să depășească neatenția sau corupția și să ne încânte cu decizii precise și corecte.
Parțial a reușit. Mai multe date arată o creștere a deciziilor juste în unele campionate europene. Doar că, paradoxal, corectitudinea asta robotizată afectează fotbalul. Vorbești prostii, o să zici. Ai uitat că datorită VAR-ului am trecut de grupe la EURO?, mă vei întreba. Ce ne făceam zilele trecute, la 2-1 pentru Lituania, fără faultul în atac anulat urmat de penalty-ul românesc acordat de arbitrul TV? Nu am uitat de EURO și sunt conștient că fără VAR plângeam acum că naționala a revenit unde o așteptăm, până vara asta, după fiecare meci. Da, am fi discutat de ne-ar fi luat dracii, am fi înjurat arbitrul și am fi inventat tot felul de conspirații dacă trecutul recent arăta mai rău în lipsa VAR-ului. Așa, și?
Fotbalul a devenit cel mai iubit joc datorită puterii magice pe care a avut-o de a aprinde pasiunea unor oameni care priveau cum 22 de indivizi dau cu piciorul într-o minge. În general, emoțiile sunt activate de un gol important, de un dribling sau de o paradă memorabilă a portarului. Doar că, pe lângă momentele astea pozitive, deciziile nepotrivite ale arbitrului au făcut și ele istorie.
Cum am fi trăit, de exemplu, Mâna lui Dumnezeu, dacă am fi avut VAR în 1986? Maradona ar fi marcat și ar fi zbughit-o spre colegi cu un fluviu de dopamină curgându-i spre creier. Suporterii argentinieni s-ar fi prăvălit pachet spre gardul de lângă teren, uitând complet că e util să ai un corp funcțional și după ce trece bucuria golului. În tribuna opusă, englezii ar fi plâns de supărare spre bucuria restului planetei. În timp ce încerca să îi calmeze pe argentineni și să îi trimită înapoi la mijlocul terenului, arbitrul s-ar fi oprit câteva momente, ar fi dus mâna la cască și le-ar fi zis celor din jur să tacă dracu din gură că nu aude nimic. După care s-ar fi îndreptat spre marginea terenului că să vadă reluarea fazei pe ecranul VAR. Și, pentru că apogeul frumuseții fotbalului este să privești, minute întregi, la un arbitru care se uită la televizor, milioane de oameni ar fi asistat la o pauză legendară încheiată cu un galben arătat D10S-ului. Mâna lui Dumnezeu ar fi fost un alt henț de duzină uitat imediat.
Doar că, din fericire, istoria nu a arătat așa, iar nouă ne-au rămas, pe lângă gol, și alte capodopere precum comentariul argentinianului Victor Hugo Morales sau al celui care a transmis partida în Scoția. Acele
ta-ta-ta-ta-ta, mulțumim lui Dumnezeu pentru fotbal și Maradona
sau
mda, se pare că a atins mingea cu mâna, dar poziția e naturală… ofticoșii
nu sunt doar fotbal, sunt în egală măsură sociologie, economie, filozofie sau alte științe care încearcă să înțeleagă lumea în care trăim.
Da, ce a făcut Maradona e o magarie, dar fotbalul ne-a monopolizat viețile în halul ăsta și datorită acestor obrăznicii. Un jucător poate fi bun nu doar pentru tehnica sa, ci și pentru cum știe să cadă în careu atunci când o mână îl atinge plăpând. Aia e, actoria face parte din joc; dacă arbitrul a pus botul la teatru, foarte bine, rămâne așa.
La fel e și în cazul offside-ului. Regula a apărut că să împiedice atacanții să stea la pomană în careul advers, fără să transpire prea tare cu alergatul în fața liniei de fundași. Puțin îmi pasă că cineva a uitat să își taie unghiile în dimineața meciului și, din cauza asta, se trezește cu golul anulat de diferența de doi milimetri pe care forfecuța ar fi rezolvat-o. Indiferent cum te uiți, nu ar trebui să fie offside; ambii jucători sunt in poziții similare, nu există avantaj pentru atacant. Nu avem de ce să fim privați de un gol frumos pentru situații din astea.
Nu mai continui, ai prins ideea. Nu încerc să spun că nu e legitim să ne dorim un fotbal corect. Într-o țară în care corupția arbitrilor și a conducătorilor ne-a distrus atât de multe meciuri, e normal să vrem să reparăm defecțiunile. Problema, în cazul ăsta, nu e greșeala umană, ci corupția. Un arbitru ar trebui să fie cât mai bine pregătit, să fie cinstit și să scoată tot ce poate din el, astfel încât deciziile pe care le ia să fie corecte. Doar că, în unele momente, meciul poate curge prea repede, un jucător știe să dramatizeze o cădere sau huiduitul galeriei îl face să își piardă concentrarea. Situațiile astea sunt parte din jocul pe care îl iubim mai mult decât moartea pasiunii unui VAR reușit. Dacă îți imaginezi că merită tot sacrificiul pentru a elimina potențiala corupție din arbitraj, îți propun să încheiem capitolul cu un frumos offside confirmat de arbitrul video într-un meci din Venezuela. Într-o țară care permite corupția, arbitrii au șanse bune să fie coruptibili, atât în formă umană cât și mecanică.
Știai de asta?
Am mai scris despre respectul pe care un club de fotbal și-l arată atunci când echipa iese pe teren într-un echipament mișto.
Am picat, astfel, pe fentă atunci când Venezia și-a lansat echipamentele în ultimii ani. Design-ul e blană, promovarea pare că ține cont de specificul local, adică fix ce își dorește, la prima vedere, orice suporter. Doar că mi-a trimis Cristian Iohan Ștefănescu articolul ăsta și m-am dezvrăjit un pic. Pe scurt, arată bine echipamentele venețiene, doar că par să fie o poleială mai arătoasă care acoperă aceeași relație deconectată de suporteri pe care am mai discutat-o. Chief Brand Officer-ul clubului spune că
stilizarea brandului și importanța pe care i-am acordat-o transcende liga în care se întâmplă să fim.
Doar că, așa cum observă președintele clubului
oricât de mult a iubit lumea tricoul nostru, fanii locali nu au făcut-o.
Oare de ce?
Fani patrimoniu
După cinci meciuri fără gol marcat de echipa iubită orice suporter începe să se enerveze. Ca tot omul, ăla e momentul în care începi să înjuri atacul, să ceri demisia antrenorului, să alergi echipa pe calea ferată… Sau poți să acționezi pozitiv, ca suporterii lui Magdeburg, o echipă din ligile inferioare ale Germaniei, care au preferat să își ajute jucătorii să țintească mai bine la poartă. După cum spune Sadhguru,
trebuie să ne luminăm, pentru ca întunericul să dispară.
Nu strâmba, cu mustața ta!
Când pescărușii urmăresc traulerul, este pentru că ei cred că sardinele vor fi aruncate în mare.
Pentru că hitul ediției este compoziția marelui filozof Eric Cantona, propun, în deschidere, un moment clasic din istoria fotbalului. Suntem în 1995. Francezul apare în fața presei la câteva zile după ce i-a dat fatalitatea unui xenofob care îl înjura de pe margine. Se așează în fața jurnaliștilor. Spune două cuvinte. Ia o gură de apă. Termină fraza. Pleacă.
FC Newsletter OST
Când Cantona se întoarce în Manchester ca să le mulțumească oamenilor de acolo pentru iubirea pe care i-o poartă de vreo 30 de ani, nu o face oricum. Ar fi putut organiza un meci demonstrativ pe Old Trafford? Sau o sesiune de autografe prin oraș? Da, clar. Dar de ce să o facă dacă are varianta să își cânte gratitudinea prin versuri autoreferențiale la prima ascultare, dar care rezonează atât de bine cu publicul încât e clar că piesa nu e doar despre el. Nu dă rău nici cu pantalonii de trening printre instrumentele clasice care îl acompaniază. Asta înseamnă să fii legendar.
PS: FC Newsletter OST e un playlist pe care adun cântece dedicate fotbalului. Unele merg la petreceri, altele sunt bune ca să îți impresionezi tovarășii sau ca să ai pe ce să te emoționezi după câteva beri. Îl găsești aici. Va crește cu fiecare ediție. Primesc dedicații.