Înalta artă a unui echipament legendar
Pasiuni aprinse pentru "cârpe", orașe de la Mediterană, Bob Marley și Eric Cantona
Părerea ediției
Acesta nu e un tricou:
În ediția trecută vorbeam despre dispariția modelelor emblematice ale echipamentului tricolorilor. Pe lângă faptul că designerii Joma, actualul sponsor tehnic al FRF, nu par să fi trecut în carieră de etapa Paint, există și o tendință generală la noi de nu da doi bani pe echipamente care ajung, în unele cazuri, niște mesh-uri publicitare pe care jucătorii le transpiră 90 de minute în fața camerelor TV. O mare tâmpenie care arată cât de puțin cunosc unii reprezentanți ai cluburilor realitățile comunităților fotbalului. Pentru orice suporter tricoul este mult mai mult decât o cârpă pe care o iei pe tine la meciuri. Cele mai frumoase modele devin parte a identității clubului, un punct de referință colectiv care generează entuziasm și atașament pe termen lung.
Din păcate, marketingul fotbalului nostru pare gândit de prea multe ori de oameni care nu au treabă cu fenomenul, genul care se uită primăvara la fazele finale ale cupelor europene și mai bagă un city-break în orașe gen Barcelona în care includ și muzeul clubului. Destul cât să se simtă capabili să mimeze ce văd pe la ăia. Tipul ăsta de specialist poate să fie înlocuit lejer de orice tablagiu din Cișmigiu. De fapt, ultimul s-ar putea să facă o treabă mai bună. Din păcate pentru oricine a terminat ASE-ul și și-a completat portofoliul cu workshop-uri pe Masterclass sperând să rupă schema în fotbal, relația unui club cu proprii săi suporteri e mult mai complexă decât ce a învățat la cursuri. Când Coca-Cola sau iPhone vor găsii zeci de mii de oameni dispuși să consume la fel de multă emoție și pasiune măcar ca pentru un club de duzină, putem vorbi. Până atunci o echipă nu este un brand; detest asocierea asta pentru că vorbim, de fapt, de mult mai mult.
Revin la tricouri. Cu tot respectul pentru departamentul de marketing al Rapidului care altfel face o treabă bunicică pentru nivelul României, cum să julești imaginea clubului cu așa un echipament?
Nu mă refer la design-ul tricoului. Kappa a știut mereu să deseneze modele frumușele. Cum să umpli, însă, echipamentul, cel mai reprezentativ obiect al clubului, cu toate firmele alea? În față avem firma de betting, sponsorul principal. În partea de sus, pe trapezi, apare un nume scris atât de mic încât nici nu e clar cine a plătit ca să apară acolo. După mult zoom pe poze am dibuit că e vorba de Imamed. Sincer nici nu înțeleg de ce se cer pe tricou la așa dimensiuni, dar aia e treaba lor. Coborâm pe șorț unde apare Sasha & Vlad o companie care produce pui. Trecem în spate. Numele jucătorului se pierde între Binance și Plusauto. Dacă nu ești familiarizat cu echipa poate să nu fie evident de la prima vedere cum îl cheamă pe fotbalist. Nu mai spun de Dacris-ul așezat strategic pe partea din spate a șort-ului, acoperit după juma de meci de verdele pământiu al terenului. Șmecheră poziționare, să tot fii asociat cu fundul murdar și transpirat al jucătorilor. De ce fac asta? Chiar nu găsesc alte variante ca strângă câteva mii de euro?
Am ales la întâmplare patru echipe din țările cu cel mai dezvoltat fotbal din Europa.
Liverpool, Milan, Dortmund și Barcelona nu adună împreună pe tricouri numărul de sponsori de pe echipamentul Rapidului. Fiecare are o singură "reclamă" pe piept. Cacofonia de branduri de la noi nu ajută, de fapt, pe nimeni. Clubul dă de pământ cu valoarea identitară a tricoului, iar un sponsor respectabil se pierde prin jungla de nume și sigle. Apropo, lucrurile astea sunt reglementate prin alte părți. În competițiile UEFA, de exemplu, aria maximă pe care o poate acoperi logo-ul unui sponsor pe tricoul oricărei echipe participante are maxim 200 cm² și poate fi poziționat exclusiv pe piept. Reglementări similare sunt și în alte campionate. Asta pentru că oamenii se respectă, atât ca sponsori cât și ca echipe.
Cazul Rapidului nu este singular; lipsa de înțelegere a puterii echipamentului pentru identitatea echipei se găsește la toate nivelurile. Dacă cineva ar face o istorie recentă a tuturor cluburilor sponsorizate de primării dubioase ar vedea o diversitate de culori fenomenală, pentru o perioadă nu foarte lungă. Mulți câștigători de alegeri locale vin la putere cu propria identitate vizuală, care e musai să fie preluată și de echipa pe care o sponsorizează. Asta pentru că o consideră echipa lor, nu a orașului care, de fapt, o plătește. Normal că în felul ăsta nimeni nu dă doi bani reali pe fotbalul local.
Mai dau un exemplu, de la mine din curte. Acum vreo doi ani Progresul s-a pricopsit cu un băiat din ăsta care știa marketing sportiv. Specialist fiind, s-a gândit omul că ar merge bine un set de echipamente secundare portocalii, în contextul în care combinația istorică bleu-albastră este reprezentativă pentru club și destul de rar întâlnită. Complementar, verdele frunzei de platan care se găsește în logo a fost folosit în trecut pentru echipamentele de deplasare, împreună cu negru sau alb. Combinațiile astea oferă destule opțiuni vizuale. De ce să te legi, însă, de culorile cu care te identifică toată lumea dacă poți să inovezi gândind în afara cutiei că „așa are și Barcelona echipamentele secundare”, cum a răspuns omul nemulțumirilor suporterilor. Poți să ceri mai mult? Dacă și Barcelona are e clar că și la Progresul e nevoie. Dă-i dracu de fani, morții ei de identitate, să mergem pe mâna specialistului. Din fericire pentru noi omul a zburat destul de repede, iar de tricouri s-a ocupat în sezonul următor un suporter care știe cât de cât grafică, dar, mai ales, înțelege importanța culorilor pentru un club. Priviți ce design mișto avem acum. Fără specialiști, inovatori și alte eufemisme.
Pentru mulți suporteri tricourile au un loc unic în memoria afectivă fiind pricipalul element comun al tribunei și al terenului. E ceea ce îi leagă de echipă, ceea ce îi face parte din ea, împreună cu legendele, fondatorii clubului sau stadionul. Îți bați joc de tine dacă umpli asta cu nume de firme sau dacă inventezi vreo culoare cool pentru că așa are Barcelona. Transformi tricoul într-o mușama, iar nimeni nu își aduce aminte cu pasiune, peste ani, cum acoperea bunica rafturile din debara când era mic.
Ce nu s-a dat la gazetă?
Ca și azi pe la noi, în trecutul recent al Europei de Vest suporterii erau priviți prost de lumea bună. Prin anii '80-'90, fotbalul din Anglia, Franța sau Italia era considerat de elite un joc al scursurilor, al unor inculți violenți care vor mai degrabă să se îmbete și să se bată pe stadioane, fără să aibă un alt rost în viață. Discursurile astea au funcționat eficient, mai ales atunci când politicieni precum Margaret Thatcher se foloseau de violența din fotbal ca să blameze întregi categorii sociale pe care se chinuiau să le dezmembreze. Dacă mai adăugăm la mix o doză de presă tabloidizată care își hrănește tirajul cu senzaționalisme proaste, ajungem la un rezultat magnific în care niște momente violente ajung să creeze o imagine generală a unei lumi care adună doar alcooliștii și drogații, după cum a fost descrisă și pe la noi de un om de o înaltă demnitate și curățenie, Mitică Dragomir. Din păcate e, în mare, ce vedem și prin presa locală care pare că abia așteaptă să se împartă niște pumni ca să aibă material pentru scandalizarea publicului și mulsul de click-uri.
Din fericire, există și oameni care au încercat să înțeleagă ce se întâmplă, de fapt, în tribune. În general, când răspunsul la întrebările legate de manifestările unor grupuri sociale este din sfera: „ăia sunt proști/needucați/brutalizați/etc” fii sigur că e greșit. Ba chiar ar fi bine să te cauți un pic și de elitism dacă aici ți se blochează capacitatea de a înțelege lumea. Realitățile sunt mult mai complexe, inclusiv în peluze.
Antropologul francez Christian Bromberger a fost printre primii care au înțeles asta și a mers între suporteri ca să înțeleagă de ce un club de fotbal poate stârni pasiuni inegalabile. A făcut-o în perioada cea mai neagră a imaginii fanilor din Occident, când violența, catastrofele și decăderea socială dominau media sportivă. Și nu a mers oriunde, ci în două orașe victime ale rasismului și clasismului, puternic influențate și de mafie sau conducători controversați, Marsilia și Napoli. După câțiva ani în care a mers la meciuri, a vorbit cu suporterii și le-a observat manifestările, a publicat în 1995 cartea Meciul de fotbal - Etnografia unei pasiuni partizane la Marsilia, Napoli și Torino. E una dintre primele etnografii serioase ale unor comunități de suporteri și, din punctul meu de vedere, ar trebui să fie pe lista de lecturi obligatorii a oricui scrie despre suporteri.
Las mai jos un mic fragment preferat care să te îmbie spre subiect:
31 octombrie 1986: OM se chinuie să egaleze împotriva lui Nantes. O femeie de vreo 60 de ani se ridică supărată și-și ia la rost vecinii din tribună: "Nu se poate să vezi oameni ca ăștia care nu fac nimic! Sunt niște coaie moi! Asta sunt! Invadați terenul ca să îi cereți socoteală arbitrului, prindeți-l când iese de la vestiare! Când eram mai tânără, am pleznit cu umbrela mai mulți jucători adverși!" Soțul ei, stânjenit, dă timid din cap în semn de acord, în timp ce fiica lor participă cu voce tare la aceste îndemnuri.
Dacă am reușit să te atrag, am o veste bună. Christian Bromberger vine la București luni, pe 22 aprilie pentru a susține conferința Fotbalul, cel mai important fleac din lume, de la ora 18:00, la Cinematograful Muzeului Țăranului Român. E un eveniment care ne dă ocazia să înțelegem altfel complexitatea unor lumi sociale din jurul nostru.
Mai multe informații despre eveniment puteți găsi pe pagina de Facebook dedicată.
Intrarea este liberă, pe bază de rezervare a locului prin completarea acestui formular.
Știai de asta?
Revin la discuția din lumea echipamentelor de joc. Cu excepția marilor cluburi care primesc modele dedicate de la cele mai faimoase firme de echipament sportiv, restul fotbalului pare să se învârtă azi în jurul unor design-uri relativ banale, care rareori se păstrează în amintirea suporterilor. Motivul principal este că interesul pentru unicate este unul comercial, doar cluburile care vând global sute de mii de tricouri fiind interesante pentru Nike sau Adidas. Restul își cumpără template-uri pe care le personalizează cu propriile culori. Icarus e o inițiativă admirabilă în acest peisaj. Firma adună designeri pricepuți care propun modele unice fiecărui client. Nu îmi iau bani pentru reclamă, cred doar că merită o mențiune cine a gândit un tricou ca ăsta:
Fani patrimoniu
Ce legătură e între fanii lui Ajax și muzica lui Bob Marley? Răutăcios am spune: iarba. Dar pentru că viața e mult mai complicată de atât, explicația nu e cine știe ce. Cântecul a ajuns prima dată în galerie într-o deplasare la Cardiff când suporterii olandezi l-au auzit în boxe și l-au adus în tribună. I-a prins, așa că l-au tot cântat, mai ales că a fost bine primit și de jucători care simt cum le crește energia când îl aud din vocile a mii de oameni. În plus, nici Bob Marley nu a fost tocmai neinteresat de fotbal…
Nu strâmba, cu mustața ta!
Fotbalul este o parte din mine. Când joc, lumea se trezește în jurul meu.
Rămânem pe zonă. Unii, mai elitiști, ar spune că muzica e cultură, iar fotbalul fix invers. De asta își scrâșnesc dinții îmbâcsind scaunul privind cu ură la popularitatea jocului. Fotbalul și muzica sunt, de fapt, formele cele mai emoționante ale artei. Bob Marley a simțit asta la cel mai profund nivel; este motivul pentru care a rămas în istorie.
FC Newsletter OST
Bănuiesc că nu are rost să insist prea mult despre Liam Gallagher. Orice milenial conectat la MTV-ul anilor '90 știe despre Oasis, a băgat Wonderwall după prea multe beri la petreceri de apartament și a citit despre cum Liam s-a bătut cu frati-su, s-a împăcat, s-a certat din nou, dar un lucru n-a uitat vreodată banii pe show. Oricum, în videoclipul ăsta artistul e irelevant. Sigur, piesa e bună, dar când îl ai pe Cantona personaj principal în videoclip nu mai contează alte detalii. Fucking E-R-I-C, la fel de fabulos când își acoperă chiloții cu o manta ca după un gol celebrat cu gulerul tricoului ridicat. Un rege nemuritor și în fața a zeci de mii de fani și singur printre paharele de vin împrăștiate prin castel. Anii trec, șmecheria se păstrează.
PS: FC Newsletter OST e un playlist pe care adun cântece dedicate fotbalului. Unele merg la petreceri, altele sunt bune ca să îți impresionezi tovarășii sau ca să ai pe ce să te emoționezi după câteva beri. Îl găsești aici. Va crește cu fiecare ediție. Primesc dedicații.
Speaking of Kappa, m-a uns la suflet asta azi:
https://twitter.com/Copa90/status/1780890286454919285
Pot fi de acord cu tine. Insa sa nu uitam ca noi nu avem banii celor de la Liverpool, Dortmund sau mai știu eu ce alta echipa de top din Europa. Fiecare bănuț contează la noi in fotbalul romanesc si poate face diferența dintre a intra in insolventa sau nu. Plus, la fel e si in campionatele nordice...mulți sponsori...
Sunt mulțumit ca nu mai poate fi cazul Rapidului, insa daca se pot obține bani si in felul asta, why not? Pana la urma a fost o campanie de transferuri in iarna mulțumitoare.
Si mie îmi plac tricourile retro (un exemplu ar fi tricoul Rapidului cu Connex pe piept), insa fotbalul a devenit o industrie mai degrabă decât plăcerea oamenilor de a veni la stadion sa vadă un meci de fotbal... Nici fotbalul ca sport nu mai e ce a fost, de la glezne fine si tehnica s-a ajuns ca in fotbal sa fie aproape numai atleți cu viteza, rezistenta la efort...