Ura noastră și furia, Scorniceștiul, România!
+ arome de empatie, comedie, ultrași din Egipt și vechi imnuri ale mondialelor
Părerea ediției
Am publicat materialul principal al acestei ediții în 2019 pe pagina Revista Stadion, un proiect de care, din motive care variază între lipsa de timp și de motivație, nu prea m-am ținut. Pentru că îmi place ce e ieșit, îl trimit și oamenilor de aici care nu cred că au dat de el acum 5 ani. Un newsletter mai lung decât cele obișnuite, dar reportajele pe scurt nu ar trebui să existe.
Cu trei decenii înainte ca Liga 1 să fie ocupată de Chiajna, Clinceni sau alte echipe sătești, Scorniceștiul a fost prima comună care a dat țării o echipă în primul eșalon. Am mers în localitatea natală a lui Nicolae Ceaușescu pentru a vedea cum mai rezistă azi fotbalul pe acolo.
E o prostie asta cu echipa lui Ceaușescu, e o porcărie. Ce? Venea Ceaușescu la vreun meci? Nu avea nici o treabă
se enervează Robert când îl întreb de ce a fost clubul mereu asociat cu fostul dictator. A prins în copilărie vremurile alea. Multe povești le-a aflat de la foști jucători pe care i-a cunoscut după ce a început să se îndrăgostească de fotbal. De câțiva ani este președinte la FC Olt, numele actual al echipei din orașul în care s-a născut fostul dictator.
La Scornicești nu era echipa lui Ceaușescu, era o echipă foarte bună. Câștigam pe merit. I-am bătut pe Dinamo de două ori. Steaua abia ne-a bătut cu 1-0
îl completează supărat Marius, antrenorul echipei.
Amândoi fac treaba mai mult din pasiune pentru fotbal; oricum, bugetul echipei care subzistă în Liga a 4-a olteană nu le lasă mult loc de salariu.
Acum, de exemplu, ni s-a stricat pompa de apă și nu avem cu ce să udăm gazonul. De aia e atât de ars
îmi spune Robert de lângă banca de rezerve arătând resemnat spre spațiul de joc a cărui culoare mă duce cu gândul mai mult la câmpurile deșertificate ale Olteniei decât la un teren de fotbal funcțional. Cu chiu cu vai, din mica finanțare primită de la primăria localității de 12.000 de locuitori, Robert reușește să țină echipa și să asigure funcționarea minimală a stadionului de 25.000 de locuri.
Stadionul Viitorul, pe care FC Olt și-a jucat acasă ultimii ani de glorie, a fost una dintre principalele cauze ale antipatiei generale pe care echipa a adunat-o înainte de 1989. A fost dat în folosință în 1988, în maxima perioadă de austeritate a regimului ceaușist. Clădirea, la prima vedere irațional de mare pentru o localitate a cărei populație îi încăpea complet în tribune, nu a fost singurul motiv de ură. Au contribuit și promovările succesive ale echipei înființate din 1972 care au făcut ca, în 1980, Scorniceștiul să fie primul sat cu echipă în prima ligă din istoria României. Nimeni nu credea că rezultatele puteau fi obținute pe teren, așa că Viitorul a devenit pentru toată lumea "echipa lui Ceaușescu", renume care rezistă și azi dacă ne uităm la cum mai scrie presa despre ei.
Eram întâmpinați cu ură în aproape toate deplasările. Nici nu începea jocul și după margine se auzeau ”au venit să ne fure, vă arătăm noi, nu mai plecați de aici”
spune Petre Manea, un fost fotbalist al Scorniceștiului în cartea jurnalistului Florin Brutaru, FC Olt Scornicești. O viață scurtă dar intensă. La un meci, în B la Câmpina, de exemplu, au fost asaltați cu pietre de publicul local. Asta deși, spune tot Manea,
este dificil să convingi pe cineva, dar formasem o echipă bună, mult peste ce reprezenta Seria a IV-a din care făceam parte, aveam condiții față de ceilalți, făceam antrenamente, nea Tache Macri scotea untul din noi.
Și Gheorghe Stănică e frustrat de imaginea construită Viitorului. Are acum în jur de 60 de ani, dar corpul încă lasă să se vadă că în tinerețe a făcut sport de performanță. Conformația puternică și înălțimea l-au făcut titular în atacul rivalei județene a Scorniceștiului, Electrodul Slatina. Era o perioadă în care, prin toată țara, echipele prietene își trânteau meciurile în funcție de interes; Oltul se adapta doar la regulile informale ale competiției. Prin asociere cu Ceaușescu, echipa era însă tot mai demonizată, iar blaturile întăreau percepția că Scorniceștiul câștigă necurat și nu merită să ajungă sus. În realitate, majoritatea meciurilor au fost câștigate pe bune. Nici nu se putea altfel, ținând cont de nivelul fotbaliștilor, mult superior mediei adversarelor. De fapt, crede Gheorghe, echipa câștiga pentru că avea cei mai buni jucători.
Au început să ia jucători. Cine nu venea la Scornicești? Erau condiții bune, era un salariu bunicel. Cine refuza Scorniceștiul când știa că acolo e tot neamul lui președintele?
De fapt, succesul echipei nu s-a bazat niciodată pe intervențiile directe ale dictatorului. Influența sa a fost mai degrabă involuntară.
Vasile Bărbulescu, cumnatul lui Nicolae a fost numit în 1960 șeful CAP-ului din Scornicești. Înființarea echipei, doisprezece ani mai târziu, și succesul ulterior sunt legate strâns de ambiția sa de a-și schimba localitatea în profunzime. Brutaru o vede născută mult și dintr-o ambiție personală care s-a adăugat pasiunii pentru fotbal a lui nea Lică, așa cum era numit soțul surorii lui Ceaușescu.
În urma unei discuții amicale cu omologul său de la Stoicănești, membru al Marii Adunări Naționale, acesta i-a reproșat lui nea Lică, mai în glumă mai în serios, faptul că Scorniceștiul nu are echipă de fotbal, spre deosebire de Recolta Stoicănești care tocmai promovase în cea de-a 3-a ligă.
Imediat, la Scornicești a început să se formeze o echipa a cărei putere stătea în resursele economice ale localității la care se aduna pasiunea pentru fotbal a conducerii. Astfel, Oltul și-a permis jucători foarte buni atrași de salariile mult mai mari decât primeau prin alte părți.
În anii ’70 și chiar ’80, în Scornicești se trăia ca în basme, peste 1000 de oameni din comună și din satele vecine lucrau în cadrul unităților conduse de aceștia. Sere, abator, avicola, mase plastice, sticlăriile funcționau sub eticheta CAP-ului,
spune Florin Brutaru în cartea sa. Echipa a crescut în paralel cu localitatea. Printre altele, promovările succesive simbolizau și că Scorniceștiul se transformă dintr-un sat uitat al Olteniei într-o putere economică locală. De fapt, succesul echipei simboliza, la rândul său, modernizarea. Fotbalul mare era la oraș, așa că și aici era nevoie de performanță, ceea ce Gheorghe Bărbulescu, președintele clubului în acea perioadă, a știut să aducă, folosindu-se eficient de dezvoltarea economică a localității. Până în 1989, unii dintre cei mai buni fotbaliști și antrenori au ajuns să joace aici ducând echipa până pe locul 4 al primei divizii în 1982.
Succesul aducea în tribună tot mai mulți oameni. Scorniceștiul a ajuns singura echipă din județ care juca în Divizia A. Mai mult, ea se bătea de la egal la egal cu echipele momentului. Steaua, Dinamo, Craiova sau FC Argeș adunau aici mii de iubitori ai fotbalului din zonă. Vechiul stadion devenise prea mic pentru mulțimea de spectatori veniți de la zeci de kilometri ca să vadă cei mai buni jucători ai țării. Performanțele aduceau public, iar la jumătatea anilor ‘80 stadionul sătesc nu mai făcea față mulțimilor de la meciurile importante. "Urbanizarea" prin fotbal a localității nu putea continua doar prin rezultate, ci avea nevoie și de o nouă infrastructură.
Viorel Neacșu a fost toată viața inginer constructor. Azi lucrează mai mult la case, singurele construcții pentru care încă există cerere constantă în Slatina. Și-a început cariera la Trustul de Construcții Hidrotehnice din oraș unde, într-o zi, șeful i-a spus că urmează să se ocupe de construcția noului stadion din Scornicești.
M-am speriat, nu mai făcusem niciodată ceva atât de mare
spune el răsfoind pozele cu șantierul stadionului pe care mi le-a înșiruit pe o masă. Proiectase până atunci mai mult la blocurile de locuințe și nu știa nimic despre cum se construiesc stadioanele.
În primă fază l-a ajutat un fost profesor de facultate din Cluj cu care a reușit să schițeze proiectul unui stadion conform cu ambițiile lui Vasile Bărbulescu, pe care Viorel și-l amintește ca un om de treabă, care se purta bine cu oamenii. Pentru proiect s-a documentat și la stadionul din Slatina. Din păcate, nea Lică, deși își dorea un stadion asemănător cu cele de la oraș, nu știa prea bine ce înseamnă asta. Proiectul noii construcții a fost aprobat. Arena avea să dispună de toate facilitățile necesare sportului modern: saună, bazin cu apă caldă pentru recuperare, sală de forță sau cantonament. Mai mult sub partea stângă a tribunei a 2-a, a fost prevăzut un bazin de înot (care nu a fost terminat, până la urmă, niciodată).
Șantierul a început în 1984. Pe măsură ce stâlpii prefabricați ai tribunei a 2-a erau montați, conducerea locală a început să vizualizeze cât de mare le va fi, de fapt, stadionul, ceea ce i-a speriat destul de tare. Le era teamă că Ceaușescu o să îi tragă la răspundere pentru cheltuirea iresponsabilă a banilor publici într-o perioadă de maximă austeritate. Deși proiectul fusese agreat de toată lumea, tânărul inginer constructor a fost primul tras la răspundere:
M-a chemat primul secretar și m-a întrebat: Domne, dar de ce e atât de mare stadionul? Nu puteam să proiectez ceva mai micuț, pentru că trebuia să aibă o anumită capacitate. Îmi zice: Nu mă interesează, e foarte mare, trebuie să tăiați din stâlpi. Îi zic tovarășului secretar: eu sunt mai tânăr, nu sunt nici membru de partid, eu am gândit-o cu profesorii mei universitari de la Cluj. Nu se face un stadion așa ușor, sunt niște norme pe care trebuie să le respecți. Îmi zice înapoi: nu mă interesează, tai stâlpul.
Cu greu a reușit să îi convingă că înălțimea nu poate fi redusă din cauză că tot proiectul ar fi trebuit regândit. După ce tribuna a 2-a a fost gata, au trecut la construcția peluzelor. Fiind mai mici, conducătorii locali s-au mai liniștit și o perioadă șantierul a avansat fără probleme. Din păcate, totul a mers bine până când au început să lucreze la tribuna 1. Oficialii locali au înnebunit când, într-o vizită la șantier, au auzit că aceasta va fi cu patru metri mai înaltă decât cea de vis-a-vis.
Ajungem la institut, iar directorul dă dispoziție să tăiem din stâlpi. Cum să tai din stâlpi dacă sunt turnați? Dacă dau așa dispoziție mă acuză că e pierdere de material. Nu, tai. Ce să fac? Era un director la Trustul de Construcții Industriale care era apropiat al familiei Bărbulescu. Mă duc la el și îl întreb ce să fac, că mă pun ăștia să tai din stâlpi. Viorele, zice, du-te și internează-te la psihiatrie. Cum așa? Te rog frumos, te duci acolo 3 zile și le spui că ai probleme din cauza stadionului. Nu m-am dus vreo 2 zile la șantier, că mi-am luat medical. După aia mă cheamă directorul că să vin la serviciu. Eu nu mă duc, că nu tai așa ceva.
Până la urmă planurile au fost respectate și stadionul a fost inaugurat după modelul inițial. Viorel își amintește amuzat că, de frica reacțiilor lui Ceaușescu care urma să vină în vizită la Ziua Recoltei, secretarul local cu propaganda a hotărât ca o porțiune mare din tribună să fie acoperită cu o pânză. Așa, spera el, dictatorul și-ar fi dat seama de dimensiunea arenei. Până la urmă Ceaușescu a văzut locul din elicopter, dar nu a zis niciodată nimic despre asta.
Astfel a fost inaugurată, în 1988, una dintre cele mai hulite construcții comuniste din afara Bucureștiului. Totuși, în umbra urii, la Scornicești fusese ridicată una dintre cele mai moderne arene din țară, prima dotată cu scaune de plastic și printre puținele care beneficiau de un vestiar echipat cu toate facilitățile de recuperare sau cu un gazon de calitate ca la marile echipe.
Brazdele au fost decopertate de pe un deal din vecinătate ceea ce, crede inginerul, împreună cu sistemul de drenare de cea mai bună calitate, au făcut ca Scorniceștiul să aibă una dintre cele mai bune suprafețe de joc din țară. În plus, sub tribune, proiectantul a gândit spații dedicate atelierelor unei fabrici de textile ale căror produse să susțină finanțarea echipei. Deși în ultimii ani echipa juca mai degrabă pe la jumătatea clasamentului, ambițiile fotbalistice locale puteau în sfârșit să se dezvolte din nou într-un spațiu adecvat. Cu toate asta, monopolizarea fotbalului finalului anilor ‘80 de către Steaua și Dinamo a făcut ca altor echipe să le fie tot mai greu să legitimeze jucătorii buni, ceea ce le scădea din calitatea jocului. În ciuda posibilităților financiare, Scorniceștiul devenise la finalul comunismului o echipă de mijlocul clasamentului care reușea să își umple noul stadion doar la meciurile cu granzii, așa cum se observă prin imaginile meciurilor vremii.
Marius Stan a venit la Scornicești de la Gloria Buzău în 1989, atras de puterea echipei și de ce a găsit la FC Olt.
Aici era altceva, era Divizia A. Remunerația, banii, primele pe care se jucau, făceam cantonamente în afară,
își amintește bărbatul care s-a reîntors la Scornicești după ce și-a agățat ghetele în cui. În tinerețe nu și-a imaginat niciodată că va rămâne definitiv aici, dar soția era din localitate și s-a mutat cu ea. Pe 10 decembrie 1989, la ora 13:00, intra pe terenul stadionului Viitorul în primul unsprezece al formației antrenate de Cornel Dinu. Era coechipier cu câțiva fotbaliști de top, printre care și tinerii Gheorghe Mihali sau Dorinel Munteanu. Președintele clubului era atunci Constantin Dănilescu. Viitorul conducător al Stelei și a lui Dinamo venise la Scornicești pentru a-l înlocui pe Dumitru Dragomir plecat între timp la Victoria București. În fața unui stadion plin, Scorniceștiul întâlnea Steaua București, echipa lui Valentin Ceaușescu. Meciul a mers normal, deși Marius își amintește că în aer plutea o stare de tensiune. Prin minutul 80 însă, la 1-0 pentru Steaua, Mihali și Lăcătuș s-au luat la bătaie, iar arbitrul a oprit partida. S-au băgat și ceilalți jucători așa că scandalul a continuat și la vestiare, iar meciul nu s-a mai reluat niciodată. Șase zile mai târziu, la Timișoara începea Revoluția care l-a dat jos pe Nicolae Ceaușescu.
FC Olt Scornicești s-a înființat în 1973, ca efect nemijlocit al manevrelor și indicațiilor clanului ceaușist. Ca urmare, s-a ajuns ca o echipă sătească să promoveze în scurt timp prin abuzuri, fraude și alte fărădelegi. Pentru exemplificare, este de ajuns să menționăm că în ultimul meci oficial din Divizia C, ea a câștigat cu 18-0, evident nereal și sub presiune. De asemenea, în mod nejustificat și sfidător, la Scornicești s-a construit un mare stadion al cărui număr de locuri depășește de câteva ori necesitățile locuitorilor localității respective. Și aceasta în contextul în care în capitală stadioane de mare valoare și tradiție cum ar fi Republicii, Progresul șamd au fost demolate pentru a se construi monstruoase clădiri pentru dictator
a stabilit noul Minister al Sportului în ianuarie 1990. Ura adunată de fostul dictator se răsfrângea asupra a tot ce era asociat cu el, deși Oltul nu făcuse mare lucru diferit de ce făceau toate echipele puternice în anii ‘80. Printre alții, la baza raportului stătea același Cornel Dinu care antrena echipa în urmă cu o lună, ajuns între timp secretar de stat în minister. Nu a fost singur; Florin Brutaru îl menționează și pe Constantin Dănilescu prezent pe la televizor pentru a înfiera Viitorul București și Scorniceștiul, echipele ceaușiste care trebuiau obligatoriu desființate.
În fața federației, Scorniceștiul a scăpat ceva mai ușor decât echipa securității Bucureștene. Decizia inițială a desființării a fost atacată, iar la "recurs" federația s-a îmblânzit și a dispus retrogradarea echipei în Divizia C și schimbarea numelui în CS Olt 90. Motivul invocat a fost aceeași antipatie populară care ar fi făcut nesigură deplasarea oltenilor la București sau Timișoara. Totuși, în spatele riscului de a deveni supapă a defulării populare, o parte dintre cei care se bucuraseră de privilegiile pe care Scorniceștiul le-a oferit în anii ‘80 au folosit clubul pentru a-și face uitat trecutul și facilita intrarea în noul sistem.
După 1990 Oltul a mai reîncercat să se redreseze. Pentru o vreme a urcat în Diviza B, dar treptat, din lipsă de finanțare a căzut până în Liga a 4-a unde joacă de mai mulți ani. Publicul s-a rărit și el de la un sezon la altul. Rezultatele proaste și sărăcia i-au îndepărtat pe oameni. Asemenea echipei, stadionul s-a tot degradat. Marius și Robert se uită triști de la mijlocul terenului la tribunele dărăpănate.
Mai mulți ani după Revoluție stadionul arăta foarte bine, cam până în anul 2000. Din anul 2000 a început să se degradeze
spune actualul președinte. Antrenorul îl completează:
Nu s-a băgat vreun ban. A fost construcția nouă, făcută cu materiale bune și a ținut, vă dați seama. După aia a început să decadă. Uitați geamurile. Au 15-20 de ani de când au început să se spargă. Nu le-a schimbat nimeni.
În disperarea dezindustrializării postcomuniste și a bugetului tot mai mic primăria nu și-a mai permis să întrețină stadionul. Pe măsură ce construcția se degrada, autoritățile au încercat să îi folosească spațiile stadionului pentru a mai aduce un ban la bugetul local. De la nivelul diviziilor inferioare echipa oricum nu și le mai permitea. Azi pe sub tribune funcționează câteva ateliere textile private, o tipografie și o firmă de materiale plastice. Primăria a încercat exploatarea la maxim și a altor spații, dar economia tot mai restrânsă a localității le-a lăsat părăsite de-a lungul anilor. Fosta sală de forță este acum goală după plecarea atelierului de croitorie care o închiriase anterior. Pe holul pe care, în trecut, jucătorii se duceau spre tunelul de intrare pe teren, a funcționat la un moment dat un bar care s-a închis și el din lipsă de clienți. Fără alte soluții, autoritățile locale au transformat fostele camere ale cantonamentului de sub tribuna întâi în locuințe sociale care devin tot mai insalubre în lipsa renovărilor.
Loja oficială, cabina comentatorilor și celelalte spații din tribună sunt, azi, complet abandonate. Mai supraviețuiesc cu greu deconectării stadionului de la rețeaua de apă a orașului sauna și bazinul de recuperare alimentate cu apa din puțul arenei. Din păcate, în lipsa unei noi pompe, Robert se teme să nu fie forțat să renunțe și la ele.
Știai de asta?
În lock-down mă plimbam ca zombie-ul prin cartier ca să îmi fac pașii încercând să îmi țin funcțională sănătatea fizică și psihică. Și râdeam ca prostul pe stradă. Nu din cauză că o luam razna, ci pentru că îmi umpleam timpul cu această capodoperă, un podcast care face mișto de biografiile unor oameni din fotbalul englez. Momentul meu preferat este cel cu arbitrul aflat la ultimul meci care a crezut că e ovaționat de peluza gazdă.
Fani patrimoniu
Nu da vina pe mine pentru calitatea proastă a imaginii și a sunetului. Din păcate, filmările oficiale au tendința să evite imaginile cu suporterii, deși în multe cazuri spectacolul din tribună îi dă rușini celui din teren. Jos, 22 de fotbaliști hărțuiesc o minge. Sus, 40000 de oameni formează un singur corp care se lichefiază pe undele sonore ale propriului cântec.
Nu strâmba, cu mustața ta!
Așa că bateți-i pe ticăloși. Pe teren, adică. Victorie, înfrângere sau egalitate, nu este niciodată nevoie să te lepezi de umanitate pentru un meci de fotbal.
Tony Evans, autorul newsletter-ului
, despre cum ar trebui să ne alimentăm "ura" față de echipele rivale: simbolic, atât pe teren cât și în tribună, fără violență inutilă sau discriminare. Experiența mulțimii nu e o scuză pentru a pune pe pauză empatia și respectul față de omul din peluza opusă.FC Newsletter OST
Ăia mai bătrâni probabil că au dansat prin vreun tomberon numit formal discotecă în anii '90 pe Sunchyme. Dario G nu le aveau doar cu muzica, ci și cu fotbalul. De aia au compus unul dintre cele mai solide imnuri neoficiale ale Campionatului Mondial din 1998 (ăla care ne-a lăsat amintirea cu Dan Petrescu pe post de vârf de atac, Dan Petrescu pătrunde în careu, Dan Petrescuuu… întoarce și… Goooo000oo00000000oo00000oooollll). Piesa asta îmbină atât de bine tema preluată din tribună cu instrumentele inspirate din țările calificate la acel turneu final. E genul de cântec pe care nu îl poți scoate dacă nu ai avut treabă cu microbul stadioanelor. Paul Spencer, liderul trio-ului, a murit vara asta. Mulțumiri pentru coloana sonoră de vis a mondialului francez.
PS: FC Newsletter OST e un playlist pe care adun cântece dedicate fotbalului. Unele merg la petreceri, altele sunt bune ca să îți impresionezi tovarășii sau ca să ai pe ce să te emoționezi după câteva beri. Îl găsești aici. Va crește cu fiecare ediție. Primesc dedicații.
M-a distrus faza cu “stadion de 25k locuri” intr-o localitate de 12k😂