Nopțile magice din Germania
Și niște Maradona
Părerea ediției
Iată că, în ciuda previziunilor din newsletter-ul anterior, ediția asta vine cu întârziere. Naționala noastră a reușit ce nu credeam că poate și a stat la EURO cinci zile în plus, pentru o optime de finală la care nu prea ne așteptam la începutul turneului. Complet surprinzător, am trăit prima vară fotbalistică memorabilă după 24 de ani. Totuși, pe măsură ce au trecut zilele, mi s-a amplificat senzația că ea a fost într-o proporție mai mică efectul unor rezultate de pe teren, fiind hrănită mai degrabă de faptul că tânjim împreună, de ani de zile, după niște clipe de bucurie, care nu sunt legate doar de rezultatele unor meciuri. Cumva, e un sentiment similar cu cel pe care îl aveam când mergeam, în copilărie, pe munte cu ai mei și, după trasee de 8-10 ore, ajungeam la cabană unde mâncam o mămăligă sau tochitură care pe moment părea cea mai bună din lume; a doua zi, aceeași mâncare era cam medie în lipsa hămeselii din seara precedentă. Cam așa și cu Europeanul, unde muream de foame după niște seri fericite de fotbalul naționalei care, să fim sinceri, nu a fost excepțional; doar că eram noi nemâncați rău.
Pentru mine, la fața locului, turneul final s-a simțit ca acele prime seri din sala de mese a cabanelor; l-am devorat pe nerăsuflate, mi-a plăcut fiecare bucată consumată, deși am plecat în Germania mai mult ca să îmi satisfac din poftele neîmplinite ale copilăriei. De asta am și așteptat câteva zile în plus după ce m-am întors, înainte să scriu newsletter-ul ăsta. Am vrut să văd cu ce rămân și după ce mi-a trecut foamea. Nu e rău deloc nici acum, deși unele ingrediente ale experienței sunt mai discutabile decât păreau pe moment.
În primul rând așteptările mele (în caz că nu ți-ai dat seama dacă ai citit edițiile anterioare) erau foarte jos. Nu doar din motive subiective; obiectiv, după destui indicatori, eram cea mai slabă echipă din turneu, ceea ce ne face parcursul în competiție cu atât mai intens. În 2000 am fost relativ dezamăgiți de eliminarea din sferturile de finală (primul tur eliminatoriu atunci). Echipa aia ne făcea să sperăm la ce e mai bun. Acum, cu o echipă care nu promitea nimic, am depășit orice așteptare, iar asta clar rămâne în istorie.
Jucătorii și staff-ul au un merit deosebit pentru asta. S-au mobilizat bine, au avut o energie împreună cum nu am mai văzut la noi de foarte multă vreme și au reușit câteva momente memorabile pe stadioanele din Germania. Am apreciat mult că toți au părut cu picioarele pe pământ și au ieșit în față cu un gen de modestie care i-a ajutat să își lucreze eficient valoarea. Dar, în același timp, meciurile contra Belgiei și Olandei nu au părut în nici un minut că pot să fie câștigate. Știu că în țară o luaseră comentatorii razna după începuturile energice ale celor două partide, dar am văzut îndeajuns de multe meciuri în care echipele mai slab cotate au băgat forță în primele minute, până când ăilalți și-au dat drumul la joc și cam aia a fost. Ar fi fost norocul secolului să o batem pe oricare dintre ele.
Oricum, indiferent de rezultatele din teren, atmosfera din orașe și tribune a fost superbă. Mă refer atât la energia românilor, cât și la întâlnirile cu oamenii din alte țări. Încep cu ai noștri. Nu știu cine a dat primul porcăria cu zidul galben, dar nu m-a prins nici un minut. Nu înțeleg nevoia asta de a ne compara cu alții ca să arătăm că suntem ca ei; e puerilă. Porecla e furată de la peluza Borussiei Dortmund care creează una dintre cele mai spectaculoase atmosfere din fotbalul actual. Vorbim de ultraserie cu toată frumusețea ei, torțe, steaguri, coregrafii, cântece elaborate. Îmi pare rău, ai noștri au avut o energie magnifică, dar comparația cu nemții e penală. Dacă ăla e tipul de manifestare spre care tânjim, am fost mediocri. În afară de câteva cântece simple care ne-au ieșit foarte bine, nu am făcut mare lucru. Dacă te vrei zidul galben trebuie mult mai mult.
Am avut însă alte calități pe care am senzația că nu prea ne place să ni le asumăm când ne chinuim să le arătăm altora că suntem ca ei. Nu suntem. Mai bine să ne mândrim cu ceea ce ne reprezintă; marea galbenă, dacă vreți neapărat porecle. Puterea noastră a venit din faptul că am fost mulți în Germania, iar în multe momente am avut energia unor curenți marini, a unor valuri care au împins jucătorii de la spate mult mai departe decât aveau ei puterea să se ducă.
Am două momente unice, trăite printre ai noștri în Germania. Nu credeam că, după aproape 30 de ani de mers pe stadioane, mă mai poate lua valul atât de tare cu românii. Primul a fost în meciul cu Ucraina, pe care îl începusem foarte circumspect, inclusiv după golul lui Stanciu. Mă gândeam că își revin ucrainenii și că rezolvă meciul așa cum o mai făcuseră și în calificări, după ce fuseseră conduși. Și a venit golul de 2-0 cu acel România, România, Ole, Ole, Ole, simplu, dar stupefiant când este cântat de un corp colectiv format din câteva zeci de mii de oameni. Deodată, pesimismul s-a făcut praf și s-a transformat într-o stare de euforie care a durat până la finalul meciului cu Olanda. Energia asta a tribunei m-a trecut instant de la starea pe care am descris-o în ediția trecută din FC Newsletter la:
Al doilea moment simțit pe șirea spinării (știu că sună a clișeu, dar câteodată clișeele astea sunt ca dracu de reale) a fost înaintea meciului cu Belgia când crainicul stadionului citea prenumele alor noștri, iar fanii le completau prelungit numele. Acele Niiițțțăăăăă, Drăăguușiiiiiiin sau Rațiuuuuuuuuu venite de la un stadion întreg au fost de neprețuit; nici nu pot să îmi imaginez cum pentru jucători în secundele alea.
Am fost fascinant și de momentele în care Gică Hagi apărea pe ecranele din stadioane cu câteva vorbe de încurajare pentru națională. Publicul o lua razna, nici nu mai conta ce zicea. Din păcate e foarte rară în fotbalul nostru puterea pe care Regele o are printre atâtea generații de suporteri. Zic din păcate pentru că avem nevoie de genul ăsta de idoli, unul nu e suficient. Nu mă interesează unele defecte sau greșeli pe care le-a făcut. Le discutăm și pe alea când facem analize. Pe stadion și în stradă lumea nu are nevoie de date obiective, ci de trăiri colective; e sănătos pentru o societate să avem așa ceva, iar Hagi e cam singurul care are puterea să le producă.
Am plâns un pic văzând în jurul meu oameni care probabil că nu erau născuți când Regele mai juca strigându-i numele ca și cum imaginile alea le activau toate emoțiile nostalgice ale anilor '90. Să îmi spuneți voi cine mai leagă oameni care se întâlnesc întâmplător prin Frankfurt, lângă un chioșc cu bere, în felul în care o face Gică Hagi ca în poza de mai jos, concepută de Marius Vasile, unul dintre coechipierii de deplasare.
Lăsându-i pe ai noștri în urmă mi-a mai plăcut la turneul ăsta final atmosfera de sărbătoare comună a unor oameni din părți diferite ale Europei. Am băut noaptea, pe tren, cu niște spanioli cântând împreună Dragostea din Tei și Made in Romania; am fost în mijlocul fanzone-ului italian când DJ-ul a băgat Sarà perché ti amo activând din nimic câteva sute bune de oameni; am spart probabil peste 100 € pe bere, ouzo și mezze într-un bar al unor greci din München, suporteri ai lui Aris Salonic cărora am vrut să le dau tricoul cu Hagi pe fularul cu Maradona expus pe perete (patronul nu a acceptat, fularul fiind primit cadou de la fata lui mutată demult la Napoli); am cântat despre Maradona cu niște scoțieni îmbrăcați în kilt și tricoul Argentinei peste care am dat într-un metrou; ne-am înghesuit zeci de minute în căldură cu ucrainenii în S-Bahn-ul care întârzia să ne ducă spre Allianz Arena scandând transpirați numele țărilor noastre și câteva „Fuck Putin”. Și am băut niște cantități de bere pe care nu credeam că mai sunt în stare să le duc, începând cu plecarea din Gara de Nord și până la revenirea în același loc. Nu știu dacă în general, asta e bine sau rău; am trecut de mulți ani peste momentele în care mi se părea mare șmecherie să bei peste medie. Doar că berile astea au contribuit puternic la o stare euforică resimțită de-a lungul celor 20 de zile de EURO 2024. Parcă fără ele un turneu final în Germania nu ar fi fost complet.
Ce nu s-a dat la gazetă?
OK, poate că filmarea nu se încadrează neapărat în capitol pentru că a apărut în direct în presa mare, doar că, nefiind consensuală din partea lui Dan Filoti, merge. Plus că e mult prea bună ca să nu o dau și eu mai departe. Omule, nu știu cine ești, dar meriți cea mai șmecheră bere pentru live-ul ăsta:
Contextul e că de ani de zile o bună parte din presa sportivă de la noi a promovat la greu toate personajele toxice care au contribuit decisiv la starea în care ne-a ajuns fotbalul. M-ați mai auzit plângându-mă pe aici de lucrurile astea. Printre alții, Gigi Becali, pentru că mirosul de brânză la el se referă, a fost prezent la un nivel grețos în ziare și pe la televiziuni. Păreri despre orice, jigniri, justificarea violenței împotriva propriilor suporteri, lipsa unor reacții critice serioase, înlocuirea imaginii Stelei cu cea individuală (mă refer la titlurile de genul: Ce jucător cumpără Gigi Becali?, de parcă și-l ia pe persoană fizică, nu se transferă la un club), cam ăsta a fost peisajul prezenței media a omului de pe la jumătea anilor 2000 până azi. Din păcate pentru el, Dan Filoti vine din această lume, iar replica sa de la finalul înregistrării, în care dă vina pe cei ca băiatul cu caterinca pentru situația „în care suntem”, e un gunoi. Venind dintr-o presă care a contribuit la decăderea fotbalului, inclusiv prin promovarea excesivă a patronului FCSB, putea să tacă și să înghită dacă avea bun simț. Așa că hai să îi facem un favor și să distribuim imaginile, să rămână omul cu ele cât mai vizibile în istoricul digital.
Știai de asta?
The Killers și-au întrerupt cântarea de pe O2 Arena din Londra pentru a urmări împreună cu publicul sfârșitul semifinalei dintre Anglia și Olanda. Oricât îmi doresc ca englezii să piardă orice meci, mă bucur un pic că acum au câștigat și ne-au dat momentul ăsta în care arbitrul fluieră finalul meciului, iar formația reintră în forță în concert pe Mr. Brightside.
Fani patrimoniu
Până în iunie habar nu aveam de iubirea dintre scoțieni și Maradona. Noroc că i-am întâlnit pe oamenii ăștia într-un tren de lângă Gelsenkirchen (da, am dat copy/paste numelui din Google, că nu sunt în stare să îl scriu corect singur).
Peisajul sonor din vagon sălta pe:
Nu strâmba, cu mustața ta!
Trebuie să le spunem tuturor să meargă la vot. Ca cetățeni, tu sau eu, trebuie să luptăm pentru a opri victoria Rassemblement National (NA: partid de extremă dreaptă). Fiecare trebuie să facă ceea ce este corect. Mă aflu în fața dumneavoastră și vă spun lucrurile așa cum sunt.
EURO 2024 s-a suprapus cu alegerile din Franța despre care am crezut până în ultimul moment că vor duce țara într-un loc rău de tot. Până la urmă dezastrul a fost evitat (sau amânat), iar extrema dreaptă a pierdut multe dintre potențialele locuri în parlamentul lor. Printre altele și pentru că Marcus Thuram și alți colegi de-ai săi din naționala Franței nu au ținut cont de interdicțiile UEFA legate de exprimarea părerilor politice și și-au spus opiniile politice. Apropo, cum dracu e legal ca UEFA să aibă dreptul să amendeze jucătorii și antrenorii pentru păreri politice care nu încalcă vreo lege? Dacă ai răspunsul, sunt foarte curios să înțeleg. Iar dacă vrei să citești mai multe pe subiect recomand și articolul ăsta al Alexandrei Nistoroiu.
FC Newsletter OST
De cele mai multe ori atmosfera creată de UEFA, federații sau marile cluburi la meciurile de la cel mai înalt nivel e destul de stearpă. Spectacolele premergătoare partidelor, muzica sau discursurile din boxe par aduse pe stadion de oameni care au treabă cu zona de entertainment, dar nu au înțeles mare lucru din fotbal. În contextul ăsta, să îi dea Dumnezeu sănătate omului care a ales ca refrenul Galei de pe piesa Freed from Desire să cânte înainte de meciuri și după golurile de la EURO 2024. Parcă băga steroizi în tine după ce marcau tricolorii. Nimic mai enervant, în același timp, să îi vezi așa pe belgieni sau olandezi după ce apărarea noastră mai dădea câte un fail.
PS: FC Newsletter OST e un playlist pe care adun cântece dedicate fotbalului. Unele merg la petreceri, altele sunt bune ca să îți impresionezi tovarășii sau ca să ai pe ce să te emoționezi după câteva beri. Îl găsești aici. Va crește cu fiecare ediție. Primesc dedicații.