Fotoliu-i frate cu românul
Despre sedentarismul național + Liam Gallagher și Eric Cantona, suporteri americani, Bănel Nicoliță și niște punk irlandez
Părerea ediției
Într-una dintre edițiile trecute ale FC Newsletter am analizat propunerile din zona sportului ale partidelor care ne cereau votul pentru Parlament. Ceea ce urmează să citești trebuia inițial să completeze observațiile de atunci, dar evoluția politică din România m-a deviat să scriu despre alt subiect. Revin acum la realitatea sportului de masă românesc, așa cum reiese din Eurobarometrul special pe Sport și Activitate Fizică, al cărui ultim raport a fost publicat de Comisia Europeană în toamna anului trecut. E important să știm cum stăm, ca să ne fie mai clar de ce politicile sportului nu sunt doar niște mofturi de suporteri nostalgici după rezultate, ci sunt esențiale pentru a avea o societate mai sănătoasă la corp și la minte. Din păcate, așa cum ne arată datele (adică realitatea), stăm prost din ambele puncte de vedere.
Unul dintre lucrurile cele mai grave pe care raportul ni-l spune este că facem foarte puțin sport; 62% dintre români nu au nici o treabă cu exercițiile fizice, în orice formă. Dacă îi mai băgăm în echipă și pe cei 18% care au declarat că fac sport rar, ajungem la un procent de 80% de români sedentari, ceea ce este imens. Poate că pare că industria de echipamente se dezvoltă, că apar săli de fitness peste tot și că parcurile sunt tot mai pline de alergători și alergătoare, dar realitatea din afara câtorva cartiere din orașele mari e nasoală rău. Efectul? Printre altele, șansele să prindem niște ani de pensie în care să o ducem cât de cât ok cu sănătatea sunt minime. Speranța de viață sănătoasă la noi, atât la bărbați cât și la femei, se cam termină înainte de pensionare.
Dintre puținii români care au declarat că fac cât de cât exerciții fizice, în săptămâna anterioară colectării datelor o treime nu se mișcaseră, însă, deloc. Doar aproximativ 71% din respondenți și respondente reușiseră asta la o intensitate mai ridicată. Întrebarea următoare a cercetării completează neajunsurile. Cât timp dedică mișcării intense cei care declară că au o oarecare rutină a activității fizice? 17% dintre români ne spun că nu își ocupă deloc timpul cu astfel de practici, în timp ce 22% spun că mai puțin de 30 de minute din zilele active sunt dedicate sportului într-un mod mai susținut.
Unde fac românii sport? Mă refer aici la cei care au răspuns că se ocupă, măcar un pic, cu asta. Acasă. 58% dintre ai noștri care încearcă să se mai miște într-o formă sau alta o fac la ei în gospodărie. Din punctul meu de vedere e și un efect al costului tot mai ridicat al practicării sportului. Asta dacă ai unde să îl faci. Sălile și terenurile de sport se concentrează mai mult prin cartierele claselor medii și ale celor înstărite, care locuiesc în orașele mari. Restul țării ori nu își permite să facă mișcare, ori nu are unde. Ok, și care e problema dacă fac acasă? Intuiția mea e că mulți fac exerciții după ureche, fără nici un fel de pregătire care să îi învețe posturile corecte, modalitățile de încălzire și altele similare care sunt esențiale pentru practicarea adecvată. În lipsa acestor cunoștințe riscul e, în timp, să favorizeze mai degrabă diferite probleme decât o viață lungă și sănătoasă. E important să facem sport, dar pregătirea corespunzătoare e esențială. Dacă antrenori sunt cei care ne bagă pe gât biciclete minune pe la teleshoping, vecinii sau cine știe ce tiktokiști obosiți, s-ar putea să ne fie mai sănătoasă relația cu canapeaua decât cu echipamentele sportive. Lucrurile astea se pot învăța ori la școală, ori în cluburi, doar că stăm prost atât la sportul școlar, cât și la cel de masă, organizat (doar 6% dintre români sunt membri ai unui club sportiv, ultimul loc în UE).
Care sunt motivele pentru care facem sport, atât cât ne iese? Doar 31% dintre români spun că îi interesează efectele asupra sănătății (cei mai puțini, la nivelul UE). Răspunsul ăsta îmi provoacă o grămadă de întrebări. Senzația mea e că el se modelează pe alte realități ale societății noastre. Declarativ suntem foarte interesați de sănătate, dar din punct de vedere al practicii se complică lucrurile. Un stil de viață activ nu este important pentru a modela corpul înainte de a-l prezenta la plajă, pentru tonifierea abdomenului, întinerire sau alte halucinogene pe care industriile de frumusețe ni le bagă pe gât. Este, însă, foarte relevant pentru sănătate, în ciuda faptului că pe două treimi dintre românii activi nu prea îi interesează aspectele astea.
Raportul ne dă și un răspuns relevant la întrebarea: de ce nu facem sport? Motivul principal (38% dintre respondenți) este lipsa timpului. Relația timp-sport ar merita aprofundată; eu cred că ea se leagă mult și de lipsa infrastructurii accesibile în proximitate tuturor zonelor locuite. Spun asta pentru că 11% dintre respondenți menționează problemele infrastructurale ca motiv principal al lipsei exercițiilor fizice din viața lor. Este procentul cel mai mare din UE care a ales varianta asta de răspuns. Or, dacă infrastructura e proastă, nu e accesibilă, înseamnă că o bună parte din indivizi ar trebui să își petreacă mult timp pe drum spre o sală sau un teren de sport. În contextul în care timpul ne e, în general, limitat, devine evident că disponibilitatea noastră de a include sportul în calendarul săptămânal scade dramatic. Repet, explicația asta e mai degrabă o intuiție, ar trebui documentată mai amănunțit pentru a știi sigur cum stau lucrurile. Sunt curios, însă, voi ce părere aveți?
Până să ne dumirim, concluzia generală e că suntem praf. Nu din motive culturale de genul „românii sunt leneși și sedentari”, ci din cauze mult mai ancorate în istoria noastră recentă. Pur și simplu, statul român nu s-a îngrijit de sport, nici la nivelul performanțelor, nici la cel al maselor. Banii publici s-au dus spre stadioane care de multe ori stau degeaba și spre salariile sportivilor profesioniști. Privatul nu poate rezolva singur problema; sponsorizările, atâtea câte sunt, se duc către evenimentele care atrag vizibilitate, adică cele organizate în zonele centrale ale orașelor mari. Pentru remedierea situației obiectivele sunt simple: amenajarea de baze sportive acolo unde lipsesc și devierea fondurilor către școli și cluburi sportive de cartier, astfel încât activitatea fizică organizată să fie accesibilă și plăcută. Atingerea lor e mai complicată, iar provocarea a fost până acum mult prea mare pentru politicienii care au ocupat scaunele Parlamentului și administrațiilor locale.
Știai de asta?
Mai demult am adăugat în playlist videoclipul piesei Once a lui Liam Gallagher, în care Eric Cantona joacă rolul principal. Cum a ajuns fostul fotbalist să apară într-un clip muzical? Ca o fucking legendă:
Fani patrimoniu
Americanii nu au treabă cu fotbalul și, mai ales, cu suporterismul. E plin Youtube-ul de videoclipuri în care americanii "comercializați" și "spălați pe creier" se minunează de cât de necorporatiști și autentici sunt ultrașii din Europa. Probabil că pe unii genul ăsta de superioritate îi ajută să se simtă mai bine cu ei înșiși, poate chiar să se mintă că lumea lor nu e atât de rea ca ceea ce își spun că se întâmplă prin alte părți. Din păcate, ca în cazul multor stereotipuri, realitatea ne arată altceva; atmosfera de pe stadioane nu e neapărat plictisitoare nici în SUA.
Nu strâmba, cu mustața ta!
Fotbalul, mi-am dat seama, e singura ieșire a mea prin care pot să îmi salvez familia și frații.
Bănel Nicoliță a dat luna trecută un interviu pentru Golazo. Din punctul meu de vedere, e cea mai interesantă discuție cu un om din lumea fotbalului pe care am ascultat-o în 2024. Pentru că nu e, de fapt, despre fotbal, ci despre barierele pe care societatea le coboară în fața unui copil rom sărac, despre cât de greu îi poate fi să le ridice și despre solidaritatea arătată de om care a cheltuit la el în oraș o bună parte din banii pe care i-a muncit.
FC Newsletter OST
Într-o eră a fotbalului englez care încă nu își distrusese personalitatea cu marketing și drepturi globale de televiziune, Brian Clough, un antrenor faimos al ultimei jumătăți a secolului 20, l-a descris pe fotbalistul John Robertson într-un mod care azi ar atrage amenzi și comentarii dezaprobatoare:
John Robertson era un tânăr foarte neatractiv. Dacă într-o zi m-aș fi simțit mai nasol, m-aș fi așezat lângă el. Prin comparație, eram Errol Flynn. Dar dacă-i dădeai un metru de gazon devenea un artist. Picasso al jocului nostru.
Jignește omul și arată-i, în același timp, cât de mult îl respecți. Vorba omului e atât de frumoasă încât Sultans Of Ping FC, o formație punk irlandeză, a făcut din ea un cântec.
PS: FC Newsletter OST e un playlist pe care adun cântece dedicate fotbalului. Unele merg la petreceri, altele sunt bune ca să îți impresionezi tovarășii sau ca să ai pe ce să te emoționezi după câteva beri. Îl găsești aici. Va crește cu fiecare ediție. Primesc dedicații.