Fotbal pentru toți? 🤣🤣🤣
+ Hagi (la mulți ani, Rege), galeria Rapidului și hit-uri franceze
Părerea ediției
Am citit recent interviul luat de Oana Moisil Claudiei Costea care discută despre realitățile copilăriei în sărăcie. Discuția e emoționantă pentru că oferă multe detalii foarte profunde despre ce înseamnă să crești în niște condiții despre care mulți uităm că nu au dispărut acum câteva secole. M-a înfuriat maxim când am realizat, încă o dată, că am construit un stat care nu știe decât să dea șuturi în burtă celor pe care îi pusese deja jos. Din păcate, furia asta nu ajută pe nimeni, ceea ce e și mai frustrant. Recomand tot interviul și poate dați un subscribe la newsletter-ul Meandre (Oana reușește niște instantanee foarte dense ale experiențelor vieții de zi cu zi).
Ce citesc? Am greșit newsletter-ul? Dădusem subscribe pentru păreri ordinare despre fotbal. De ce se vorbește despre sărăcie și discriminare? Pentru că în interviul ăsta am dat peste poza de mai jos, realizată de fotograful Mircea Restea, la care m-am holbat minute bune gândindu-mă cât de greșit e locul în care a ajuns sportul românesc și, implicit, fotbalul.
Visul Ligii Campionilor (modelul stelelor de pe minge) al unor copii pe care România îl umple cu noroi și îl aruncă printre gunoaie. Din păcate, nu este un caz excepțional, ci realitatea în care trăiesc prea mulți tineri care, într-o lume mai cinstită, ar fi putut să devină fotbaliștii care să ne bucure zilele de meci… sau măcar să facă sport într-un cadru decent. O fi câștigat FCSB aseară, dar să nu ne mințim; e ca și cum ne bucurăm de o ciocolată ca să mai uităm de cancer. Imaginea asta e un RMN a cancerului social rezultat din modul în care ne-am neglijat corpul colectiv.
Ce mă întristează e că, până nu demult, existau niște structuri mult mai accesibile care permiteau unor categorii mai variate de copii să practice fotbalul sau alte sporturi într-un mod organizat. Doar că ne-am pișat pe ele prin modul în care am acceptat ca privatizările și capitalismul necontrolat să își facă de cap cu viețile noastre. În cazul ăsta, frustrarea nu vine nici măcar din faptul că nu suntem capabili să ne inspirăm de la alții; la nivelul sportului juvenil, suntem incapabili să ne inspirăm din propriul trecut.
Îți spuneam că m-am gândit mult la copiii din poza și la lipsa de oportunități sportive ale celor ca ei. Printre altele, mi-am adus aminte de sporturile pe care am încercat eu să le fac în perioada preadolescenței și cum am putut să experimentez în mai multe direcții, fără ca pe ai mei să îi coste vreun ban negăsirile mele. Pentru că toate tentativele mele au fost posibile în cluburi în care statul încă subvenționa masiv activitatea sportivă. Din punctul ăsta de vedere cred că am avut noroc. La jumătatea anilor ’90 am prins ultimele zvâcniri ale unei organizări care se descompunea rapid. Totuși, multe cluburi încă încercau să supraviețuiască, să găsească viitorii sportivi, motiv pentru care, prin clasa a 5-a și a 6-a, ne pomeneam constant la școală cu antrenori care ne chemau la diferite trial-uri. Și cum pentru noi Ioanițoaia și Țopescu erau mai relevanți decât Creangă și Eminescu, am spus da majorității apelurilor. Împreună cu mulți dintre colegii mei, mi-am încercat norocul în următoarele sporturi, fără ca ai mei să contribuie financiar cu mare lucru.
Încep cu fotbalul. În anii Generației de Aur, fotbalul era Sportul. Restul erau vrăjeală. L-am încercat de două ori. Prima dată la baza Spartac (cunoscută azi drept Park Lake Mall) unde, visându-mă Bogdan Stelea, m-am propus portar, mândrindu-mă cu oarecare aprecieri ale colegilor de clasă după meciurile din cupa școlii. M-a trimis antrenorul într-o poartă mare, l-a pus pe unu' să șuteze, iar după zece goluri primite din tot atâtea șuturi cariera mea de portar s-a încheiat. Am mai încercat, prin a 7-a, ca fundaș la FC Național. Nu intru în detalii, am o minimă imagine de păstrat în public. Nici pe alți tovarăși nu i-ai cunoscut mai târziu la națională sau pe la marile cluburi ale Europei.
Dacă nu ne-a ieșit cu fotbalul, am băgat o fisă la judo. Cred că nu era băiat în generația aia să nu se viseze Cichi Chan sau Van Damme, așa că ne-am dus la CSS-ul de pe Plevnei cu speranța că după câteva antrenamente o să facem scheme ca ăia din filme. În vreo lună ne lăsasem aproape toți; ne alesesem mai mult cu vânătăi și entorse decât cu skill-uri de bătaie. Lenea și berile în parcul din fața școlii s-au dovedit mult mai plăcute pe termen lung. Dacă asta nu ne-a ieșit, am mers la baschet. Eram atât de aproape să fim ca Michael Jordan, idolul tuturor. Două săptămâni mai târziu… lene și bere. Tot așa am mai încercat la handbal. Cred că e evident că nici acolo nu am făcut performanță. M-am ținut însă cât de cât de tenis care, în ciuda aurei de sport burghez, pe vremea aia, la BNR, nu costa nimic în afară de echipament. De ăsta m-am ținut mai mulți ani și m-am lăsat din cauza unei accidentări după care mi-a fost greu să reintru în rutina antrenamentelor. Îmi pare rău până azi; pentru mine tenisul e sportul preferat când e vorba de practicat.
Ideea e că pe lângă mine și colegii mei de clasă, la toate sporturile astea am întâlnit copii ai căror părinți o duceau mult mai rău decât ai mei. Se simțea din modul în care erau îmbrăcați și din ce mai povesteau de acasă. De bine de rău, cluburile alea care încă mai subzistau în plin dezastru al economiei de piață ne adunau pe toți la un loc. Azi, vă garantez, găsiți rar copii din familii sărace la cluburile de sport; iar cei mai ghinioniști dintre ei au fost trimiși la groapa de gunoi să facă porți din cutii folosite de conservă și să joace cu mingi care le reamintesc că fotbalul mare nu e pentru ei.
Rantul ăsta nu e vreo nostalgie după tinerețe sau, mai rău, după organizarea comunistă a fotbalului. Nu fac genul ăsta de clasamente, ele sunt interesante în sport, nu în înțelegerea istoriei și a societății. Nu pot însă să nu observ că la nivel de incluziune (și, ca efect, de rezultate) trecutul poate să ne inspire. Și, dacă cineva se întreabă de unde bani pentru a da tuturor o șansă, îl rog să citească newsletterul trecut, despre frenezia cu care construim inutil stadioane de fotbal.
Închei cu o bucată de interviu cu un om pe care cred că de prea multe ori nu l-am ascultat cum trebuie, fiind mai simplu să râdem de câte un rateu verbal sau o criză de nervi subită.
Știai de asta?
Pe 5 februarie, Gică Hagi a împlinit 60 de ani. E, cumva, ciudat când unul dintre fotbaliștii care ți-au marcat copilăria ajunge la vârsta pe care o aveau bunicii în primele amintiri cu ei. Dar hai să nu stric aniversarea cu platitudini despre îmbătrânire. Ar fi păcat. Hagi ne-a lăsat prea multe amintiri care nu vor muri prea curând. De fiecare dată, pentru asemenea ocazii, microbiștii revin la golurile sau acțiunile spectaculoase ale fotbaliștilor pe care îi iubesc. Pentru mine, una dintre cele mai frumoase clipe pe care le-am petrecut alături de Rege a fost pasa asta, de o banalitate acută la prima vedere. Doar că nu cred că voi mai simți vreodată ceea ce a urmat două secunde mai târziu. Sunt singurul căruia i se pare că trăim mai intens în copilărie bucuriile astea?
Fani patrimoniu
Ca orice copil, al tău a învățat la grădiniță niște melodii drăguțe. Doar că tu ai făcut greșeala să îl duci pe stadion și acum vine serbarea finală în care va interpreta pe scenă cântecelul cu pădurea cu alune, pupăza și piticii. Fierbi pe scaun. Oare va trebui să îl muți după ziua asta?
Nu strâmba, cu mustața ta!
V-am obișnuit prea prost de 10 ani de zile. Nu avem nimic, nici un fotbal. (…) Lăsați-ne să jucăm fotbal, pentru că noi, deocamdată, o facem bine. (…) Merită să ne faceți statuie. Ce facem noi de 10 ani, în condițiile care sunt în România, sociale… trebuie să ne faceți statuie. În 3 ani fotbalul nostru se duce.
Tot pentru ziua lui Hagi scot din punga cu citate acest clasic pentru microbiștii români. Fragmentul e preluat din interviul care dă titlul rubricii și este, din punctul meu de vedere, una dintre cele mai precise analize de sociologie a fotbalului de la noi. Cred că Hagi a priceput-o cel mai bine atunci: România se ducea dracu' în jurul lui, dar lumea încă aștepta rezultate la Mondialul din 1998, ca și cum fotbalul nu era lovit de privatizările și sărăcia care dădeau fatala societății. Fix în trei ani de la interviu, naționala pierdea prima calificare la un Campionat Mondial dintr-o serie care se prelungește până azi.
FC Newsletter OST
Zilele trecute am fost pe Stadionul Vélodrome la victoria lui Olympique de Marseille contra celor de la Lyon. Cam frig pentru ce speram că poate climatul mediteranean, dar meciul și-a meritat toți banii. Bonus, zeci de mii de oameni bucuroși care, la final, zbierau și dansau pe piesa asta. Simt cum creierul mi se descompune, fixat pe refren, așa că îl dau și eu mai departe, ca un om oribil ce sunt. Cu plăcere!
PS: FC Newsletter OST e un playlist pe care adun cântece dedicate fotbalului. Unele merg la petreceri, altele sunt bune ca să îți impresionezi tovarășii sau ca să ai pe ce să te emoționezi după câteva beri. Îl găsești aici. Va crește cu fiecare ediție. Primesc dedicații.