Deplasările adevărate sunt feroviare
+ bye bye Goodison Park, cântece de la Notthingham Forest, Millwall-Ministerul de Interne și Balint-muzician
Părerea ediției
Acum două weekenduri am fost în deplasare la Viena la deja celebrul meci în care România a confirmat că parcursul excelent de la EURO a fost, de fapt, un singur meci, și ăla câștigat împotriva unei țări pe care rușii o atacau deja de peste doi ani. Dar nu despre tradiționala înfrângere a tricolorilor vreau să povestesc acum, ci despre partea cea mai frumoasă a deplasării: trenul.
Pentru mine mersul cu trenul are un farmec aparte. În ultimii ani am bătut multă Europă pe calea ferată, dar între toate călătoriile, deplasările feroviare spre meciuri au un loc special. Experiența e, pur și simplu, la alt nivel. Autocarele moderne sunt confortabile, dar după 4-5 ore de stat pe scaun îți vine să te dai cu capul de scaunul din față ca să nu lași timpul să îți omoare neuronii. Avionul? Te duce repede la destinație, doar că mult mai încet e traficul spre aeroport, coada de la security, timpul până la îmbarcare și alte întârzieri. Și nici nu vreau să vorbesc prea mult despre confort, că adun înjurături cât pentru șapte ediții. Oricine are peste 1.7 metri cred că mai bine și-ar tăia picioarele decât zboare cu low-costuri mai mult de 2-3 ore. Trenul te scapă de toate astea. Da, nu este rapid, mai ales în România, dar într-o deplasare la meci viteza este cea mai puțin relevantă.
Am mai zis-o și în alte dăți. Pentru mine fotbalul nu înseamnă doar rezultate sau calitatea jocului. Progresul București m-a ajutat să învăț că sunt și alte lucruri importante. Printre ele, grupul cu care celor cu care mergi la meciuri, emoțiile și amintirile care îți rămân. Când găsești oamenii potriviți, cu care simți că ai chimie, e păcat să grăbești relația prin deplasări eficiente temporal cu avionul sau ineficiente energetic cu autocarul sau mașina. Trenul îți oferă ocazia unică să petreci timp cu niște oameni care îți plac într-un mod care nu te face să îți urăști picioarele sau nervii.
Unele dintre cele mai frumoase povești mi-au rămas din deplasările feroviare. Nu mai știu ce s-a întâmplat pe stadion sau prin oraș, dar țin minte foarte bine oamenii cu care am împărțit un pet de bere în compartiment acum 20 de ani, prostii pe care le-am spus, lucrurile deștepte pe care le-am aflat de la unii dintre ei, gările în care ne dădeau nașii jos în mijlocul nopții, experiențele personale ale unor prieteni, legăturile emoționale care s-au format între noi, sau călători cu care am interacționat.
Revin la drumul spre țara care a dat lumii Leberkäse și la povești pe care le poți trăi doar pe tren. Am plecat cinci oameni la meci, într-o cușetă de șase locuri. Ce e mișto la drumul ăsta e că pleci la jumătatea zilei din București, stai la povești, o să bei, o să te trezești și o să bei din nou, dar un lucru n-o să uiți vreodată… hai că e dimineață, am ajuns. Nu fac mișto; în ciuda vitezei „băăăă, uite-l p-ăla pe măgar că ne depășește” pe care trenul o are între Sighișoara și Brașov, a toaletelor care fac să pară scârboase apa și săpunul sau a vagoanelor obosite (🖕tuturor guvernanților care au dus CFR-ul atât de jos) timpul trece repede.
La dus ne-am nimerit în cușeta cu o tipă din străinezia. Sper că nu s-a speriat prea tare când și-a dat seama că urmează să își petreacă multe ore cu niște hăndrălăi cu beri în mână care merg la meci. Dacă până la Ploiești nu s-a convins că suntem doar niște tocilari inofensivi, sigur și-a dat seama de asta la Brașov când a asistat la filmul cu proști al lunii. Mă bucur că i-am dat un subiect de caterincă atunci când o vor întreba prietenii cum a fost prin România.
Totul a început de la faptul că ne-am pregătit cu puține beri din gară, în ideea că trenul are vagon restaurant și că nu are sens să luăm prea multe cutii care s-ar fi încălzit rapid în mijlocul zilei. Mai mersesem pe ruta asta de o grămadă de ori, iar dotarea părea standard în garnitură. Doar că, în relație cu CFR-ul, doar proștii au astfel de certitudini. Trage trenul la linie, pornim pe peron spre vagonul cușetă, primul de la locomotivă, și ne dăm seama că ceea ce știam nu era. Nașul părea și el depășit de misterele funcționării firmei la care lucrează. L-am întrebat dacă nu ne-a scăpat, totuși, vreun vagon-restaurant, vagon-bar, vagon-chioșc, vagon-bătrână care vinde produse pe o mușama, vagon-orice. Ne-a răspuns. Ne-a închis gura. „Vedeți și voi în capătul trenului. Dacă nu e până acolo înseamnă că nu e.” Și nu a fost.
În condițiile astea situația era un pic îngrijorătoare. Încerc să consum cât mai puțin alcool în general, dar în zilele de meci berea are un farmec aparte. Nu pot să le despart. Noroc că unuia dintre noi i-a venit ideea să comandăm niște beri pe Glovo, la Brașov, livratorul urmând să ne aștepte pe peron contra unui bacșiș substanțial. Genială ideea; grupul a decis ce și câte beri să se cumpere, cu ce garnitură de mizerii chimice se potrivesc cel mai bine, am întrebat-o și pe colega dacă vrea ceva și am dat comanda. Eram pe la Predeal. Curierul a confirmat rapid, sunăm omul să îi spunem despre ce e vorba, totul părea înțeles. Și ajungem astfel la Brașov cu pofta aia pe care o ai atunci când știi că urmează să bagi în tine ceva la care bălești. Luăm pachetul, dăm bacșișul și, în timp ce trenul pornea spre mai departe, desfacem punga… ca să ne dăm seama că, din greșeală, comandasem doar beri fără alcool. Din nou, faptul că avem, în general, tot mai multe opțiuni de băuturi dezalcoolizate e un lucru bun, dar când e vorba de deplasări și fotbal la mine ceva nu se leagă în filmul ăla. Să mor dacă nu a fost dezamăgirea anului. Colega de cușetă cred că râde și acum de noi, mai ales că nașul s-a trezit la finalul călătoriei cu un cadou de câțiva litri de bere fără alcool pe care nimeni nu a avut inima să o consume.
Nici întoarcerea nu a fost rea. Am descoperit vreo trei cărți mișto la tovarășii de drum, am povestit despre ele și despre tot felul de idei de proiecte pe care am putea să le gândim împreună. În avion nu ar fi scos nimeni cartea să citească și probabil că am fi vorbit mai mult nimicuri. Trenul e singurul care îți permite un timp pe care nu înțeleg de ce oamenii nu prea și-l mai doresc. Da, e trist că avem o rețea vai morții ei, iar confortul vagoanelor e de multe ori discutabil și pentru un vizitator din secolul 19 ( 🖕din nou), dar sunt și multe lucruri șmechere care îți rămân, iar deplasările eficiente la meciuri sunt cele mai plictisitoare.
Btw, am făcut tot drumul ăsta pentru fotbal. Who cares?
Știai de asta?
The Guardian a publicat un material emoționat despre plecarea echipei masculine a celor de la Everton de pe Goodison Park, stadionul pe care au jucat de pe vremea în care calculatoarele nu erau… comunismul domina jumătate… al doilea război mondial… marea criză financiară… primul război mondial… Carol 1… în care Imperiul Otoman era încă o putere politică a lumii. Arena, în diferite forme, a fost casa echipei în ultimii 133 de ani. Istorie, povești ale fanilor și fanelor, idei coerente despre viitor (spoiler: echipa feminină continuă istoria arenei) într-un articol care pare lung, dar nu e.
PS: Materialul ăsta ar trebui să fie obiect de studiu pentru jurnaliștii noștri sportivi.
Fani patrimoniu
E fenomenal felul în care suporterii britanici adoptă piese care nu au neapărat treabă cu fotbalul și ajung să se identifice cu ele atât de tare încât vezi peluze întregi cântând până la lacrimi aceste imnuri la început sau final de meci. Azi e rândul celor de la Nottingham Forest să completeze lista pe care am început-o mai demult. Îi mulțumesc lui
pentru recomandare. Toate exemplele astea arată cât de mult se intersectează la ei cultura muzicală cu cea a stadioanelor și identitatea locală. E motivul principal pentru care oamenii se regăsesc atât de puternic în piesele respective. E genul de legătură pe care majoritatea cluburilor noastre nu știu să o facă, iar acolo unde există, nu e datorită departamentelor de marketing populate, de obicei, cu oameni care nu au nici o treabă cu fenomenul.Nu strâmba, cu mustața ta!
Dacă ai pune Ministerul de Interne pe canapea și l-ai analiza psihologic, ar fi ca echipa de fotbal Millwall – „nimeni nu ne place, dar nu ne pasă”.
Citatul e preluat dintr-un material de la începutul anului, în care jurnalista Diane Taylor vorbește despre destituirea directorului instituției acuzat că a răsuflat în presă situația abjectă în care se găsește din cauza politicilor anti-migrație din Marea Britanie. Un efect binecunoscut al minții înguste ale unor politicieni conservă care capitalizează electoral cu niște idei limitate a căror punere în practică creează mai multe probleme decât rezolvă. Ceea ce la Millwall e motiv de mândrie, pentru un minister ar trebui să însemne rușine.
FC Newsletter OST
Balint nu a preluat doar numele de la Pelé, ci și curiozitatea muzicală. În 1994 o accidentare îi termina cariera din teren fix înainte de mondialul american. Probabil ca să nu i-o ia depresia razna, s-a apucat să experimenteze cu niște sintetizatoare pe care povestește undeva că le cumpărase în deplasările anterioare. A ieșit un album întreg de muzică electronică cu un vibe mai degrabă 80ist. Pentru cineva care s-a antrenat mai mult cu picioarele pe minge decât cu degetele pe butoane, rezultatul nu sună foarte rău.
PS: FC Newsletter OST e un playlist pe care adun cântece dedicate fotbalului. Unele merg la petreceri, altele sunt bune ca să îți impresionezi tovarășii sau ca să ai pe ce să te emoționezi după câteva beri. Îl găsești aici. Va crește cu fiecare ediție. Primesc dedicații.
Pentru că un like e insuficient, extra inimă pentru mersul cu trenul 🤩❤️
“Trenul e singurul care îți permite un timp pe care nu înțeleg de ce oamenii nu prea și-l mai doresc.” ❤️