Democrația lui Sócrates
Lecții fotbalistice pentru vremuri dubioase
Părerea ediției
Newsletter-ul ăsta vine în mijlocul unei perioade pe care aș fi preferat să nu o trăiesc. Duminica trecută peste două milioane de români au votat cu un candidat la președinție pe care l-au considerat din afara sistemului, deci capabil să curețe din balega în care ne țin partidele principale. Nu am cum să nu fiu de acord cu motivația lor: cred că găsesc argumente mai bune să trag pe nas eșapament de Oltcit decât să votez cu găștile galbene și roșii ale lui Klaus. Din păcate, însă, nici nu cred că varianta individului providențial are cum să fie prea răsărită, decât dacă o privim, poate, din punct de vedere geografic. Nu cred că un singur om, indiferent de cât de bine intenționat ni se prezintă, poate să înțeleagă problemele fiecăruia și să găsească singur soluții pentru binele comun.
Ultimul cuvânt este foarte important, pentru că se referă la ceva care aparține mai multora sau tuturor. Binele „mai multora sau tuturor” nu are cum să vină de la un individ, oricât de mesianic și luminat poate să se creadă. E complicat, dar democrația este singura soluție ca să ne fie, tuturor, mai bine. Clar, în forma sa actuală este disfuncțională și multă lume simte (pe bună dreptate) că a fost uitată de politicienii care au fost la putere. Doar că soluția la o fractură nu e amputarea, ci repararea. Asta se întâmplă prin participare, nu prin delegarea puterii în mâna unor indivizi care pare că au fost loviți de viziunea adevărului. Nu există așa ceva.
Pentru că este, totuși, un newsletter despre fotbal, o să dau un exemplu din sportul care încă ne mai unește ca să susțin ce am zis mai sus. Este vorba despre democrația lui Sócrates. Wait, what? Nu, nu e vorba de filosoful grec. Din păcate, școala românească m-a făcut să fug de gândirea antică așa că nu îmi permit să mă refer la ideile lui. Din fericire, am ajuns în peluză unde am descoperit alte lecții de viață. Sócrates despre care scriu e din vremea noastră și a fost unul dintre cei mai buni jucători de fotbal ai Braziliei între 1978 și 1987. Doar că, ceea ce a făcut el pe teren e mai puțin relevant pentru votul de la noi. Contează mult mai mult ce a adus în vestiar.
În 1978, anul în care s-a transferat la SC Corinthians Paulista, unul dintre cluburile legendare ale Braziliei, socio-demografia fotbalului brazilian era destul de tristă. În mare, jucătorii proveneau din familii foarte sărace, fotbalul fiind singura cale spre a duce o viață mai bună decât cea care le-ar fi permis-o situația socială. Asta îi făcea dependenți de cluburile care îi angajau și de veniturile pe care le primeau acolo. Rezultatul era că fotbaliștii trăiau într-o relație de semi sclavie în raport cu cei care conduceau echipele care îi contractau. Nici nu prea avea cum să fie altfel într-o țară căreia îi păsa de drepturile angajaților cam cât le pasă azi la FIFA de viața celor care construiesc stadioanele marilor competiții. Dar, când alternativa e să faci foamea prin cine știe ce favelă, zici merci pentru ce ai și speri să nu te blesteme cerul cu vreo accidentare.
Sócrates a avut noroc. Spre deosebire de colegii lui, familia i-a permis o situație mult mai bună. Este și motivul pentru care a terminat studiile medicale. Pentru cineva din clasa lui fotbalul părea la început mai mult o activitate recreativă decât o potențială carieră, doar că, pe măsură ce se dezvolta, și-a dat seama că e bun și că preferă jocul. Fără supărare, dar e mult mai fascinant să bați mingea în fața a zeci de mii de oameni decât să tai corpuri sau să tratezi boli. Norocul lui a fost că situația familială materializată în studii i-a permis să nu depindă de banii pe care îi câștiga în fotbal. Independența financiară i-a permis să critice și să contribuie la schimbarea structurilor de putere care existau la club. Așa s-a născut fenomenul rămas în istoria socială a fotbalului sub numele de Democrația Corinthiană.
Schimbările provocate de o serie de rezultate proaste de pe teren au permis unor oameni noi, printre care și Sócrates, să își impună ideile. Foarte important, asta nu a însemnat că, încă o dată, niște elite școlarizate au remodelat clubul după propriile concepte, așa cum se întâmplă, de obicei, când se înlocuiește conducerea. Până la urmă, tot o formă de mesianism e și aia.
Democrația Corinthiană a însemnat că niște oameni cu școală și-au dat seama că părerea lor e egală cu a oricărui alt angajat al clubului, indiferent de educație, gen și ce diferențe mai vreți voi. Mai mult, au realizat că ierarhiile de putere sunt dăunătoare, așa că au reorganizat structurile pe baze egale. Transformările au fost masive. Foarte rapid, toată lumea a fost implicată în procesul de decizie administrativă și sportivă. Erau discutate împreună tacticile de joc, cantonamentele, distribuția veniturilor, transferurile și orice alte teme esențiale pentru funcționarea clubului.
Așa cum descrie Sócrates:
Alegerile se făceau prin majoritate simplă, iar votul fiecăruia era absolut egal cu oricare alt vot. Un director din club conta la fel de mult ca portarul de rezervă. Administratorul sau maseurul făceau parte din echipă la fel de mult ca mine, căpitanul echipei naționale a Braziliei. Acest lucru ne-a dat un incredibil sentiment comun de complicitate, de independență a fiecăruia în cadrul unei singure echipe.
Poate că pare idealism prost, dar rezultatele au fost substanțiale. Noua organizare i-a făcut pe angajați să se simtă implicați direct, ceea ce a dus la îmbunătățirea rezultatelor și la stabilitate economică. În plus, situația materială și socială a fiecărui membru al clubului s-a îmbunătățit substanțial.
Democrația Corinthiană este, pentru mine, o istorie de referință; din două motive. În primul rând ea ne arată că organizarea democratică este complicată, dar că, atunci când oamenii au acest obiectiv comun în minte, funcționează bine și, mai ales, pentru toți. Meritul lui Sócrates a fost că nu s-a considerat vreun luminat pe care ceilalți, mai puțin educați sau vizionari, trebuiau să îl urmeze. Nu, omul și-a folosit privilegiile ca să impună o structură în care realitatea fiecăruia era egală cu a oricărei alte persoane. De aici reiese și al doilea motiv pentru care cred că avem de învățat din povestea lor. Sócrates l-a ascultat pe cel de lângă el; fără aere de superioritate, fără să îi explice că adevărul său este singurul adevărat, tendințe pe care le găsim azi la mulți dintre noi. Democrația Corinthiană a rămas în istorie pentru că oamenii au găsit un drum comun din care să le fie tuturor mai bine.
Pentru mine cam asta e soluția și la un nivel politic mai general. Sigur, când ne raportăm la o țară, e ceva mai complicat. Un lucru este, însă, simplu: nu există lideri luminați. Istoria ne-a demonstrat că genul ăsta de indivizi se afundă în mintea lor satisfăcuți de propria imagine ceea ce duce la dezastru. Idealul comun e al tuturor, de asta e important să găsim variante de dezvoltare a societății care să se bazeze pe înțelegerea nevoilor celorlalți. Sócrates a trăiat asta pe pielea lui. Într-un interviu acordat celor de la BBC a povestit despre impactul pozitiv pe care fotbalul l-a avut asupra lui:
Cel mai frumos lucru pe care mi l-a dat fotbalul a fost șansa de a cunoaște alți oameni. Am întâlnit atât oameni care au avut mult de suferit, cât și pe cei din partea opusă a societății, care aveau de toate, așa că am putut să văd ambele părți ale lumii în care trăiam.
Nici școala, nici iluminarea divină nu i-au arătat calea, ci fotbalul, adică unul dintre puținele "locuri" în care oamenii (încă) au oportunitatea să întâlnească (și să asculte) semeni diferiți. Riscul ca locurile astea să dispară este major, iar impactul ar fi negativ pentru toți.
Dacă nu îți place cuvântul democrație, poți să îi spui cum vrei, termenul contează mai puțin. Ideea e că e important să îmbunătățim șansele pe care fiecare dintre noi le are să participe la decizii. Oamenii pentru care poporul e atât de important încât nici măcar nu se deplasează mai departe de poarta casei ca să înțeleagă problemele reale riscă să fie foarte toxici. Oricât de bine poate să mimeze cineva înțelegerea nevoilor generale, un individ care nu iese din casă și nu face loc în jurul lui unora diferiți de el, nu va rezolva prea multe. De aceea, pe termen scurt, cred că prefer să rămân cu un sistem disfuncțional, dar care ne lasă loc să ne punem pe treabă ca să îmbunătățim lucrurile. E o realitate grea, dar sigur una mai bună decât cea în care ne amputăm democrația pe principiul: hai să încerc și fără mână, poate e bine, cine știe?
Știai de asta?
Dacă vrei să afli mai multe despre impactul politic al lui Sócrates, poți citi materialul scris de Serghey Rugasky în Scena 9. Iar dacă subiectul te-a prins mai mult de atât nu pot să nu recomand obsesiv cartea lui Andrew Downie: Doctor Socrates: Footballer, Philosopher, Legend. Se poate descărca cu un click pe poză.
E păcat că nu a fost tradusă în română. Chiar și așa, o fac cadou oricărui om care crede că soluția problemelor noastre stă în iluminarea unui individ care să ne arate calea. Cititorul nu trebuie să își schimbe părerea, doar să ducă lectura până la capăt.
Fani patrimoniu
Noroc că stadionul nu are bulină roșie…
Nu strâmba, cu mustața ta!
Fotbalul este singurul lucru care poate aduce împreună o țară întreagă, indiferent de diferențele politice sau religioase.
Trăim o perioadă în care îmi doresc atât de mult ca Zinedine Zidane să aibă dreptate. Nu era frumos în iunie când naționala părea să fie tot ceea ce contează?
FC Newsletter OST
Eric Cantona revine în playlist cu o piesă cu un mesaj politic pe care mi l-aș dori de la mai mulți fotbaliști și fotbaliste. Din păcate, parcă se potrivește prea bine și cu ce e pe la noi în ultimele zile.
PS: FC Newsletter OST e un playlist pe care adun cântece dedicate fotbalului. Unele merg la petreceri, altele sunt bune ca să îți impresionezi tovarășii sau ca să ai pe ce să te emoționezi după câteva beri. Îl găsești aici. Va crește cu fiecare ediție. Primesc dedicații.
Citeam si chiar ma gandeam “ba, sper ca recomanda si el o carte cu Socrate asta”. Bogdaproste.