Curge apa la WC 2030
+ schimbări climatice la Sunderland, ultraseria din ligile inferioare grecești, adolescența fotbalistică și Iggy Pop
Părerea ediției
Luna trecută unii de prin America de Sud au propus extinderea numărului de echipe care ar trebui să se califice la Campionatul Mondial din Maroc, Portugalia, Spania, Argentina, Paraguay și Uruguay din 2030. Saudiții au sărit și ei în sus de fericire, declarând că abia așteaptă să găzduiască 64 de țări la turneul final pe care îl organizează patru ani mai târziu.
Are sens, dacă stăm se ne gândim bine. Cu cât te vizitează mai mulți oameni, cu atât poți mai bine să îi îmbârligi că au ajuns într-o țară condusă de un guvern respectabil. Câteva fan-zone-uri bine puse la punct și niște ture pe la proiectele megalomanice revoluționare gen orașul liniuță sau zgârie norii instagramabili pot să facă minuni în amintirea turiștilor. Zici de rău guvernul saudit? Pușcărie! Ceri drepturi pentru femei? Tortură! Muncești pe șantierele competiției și mori din cauza lipsei măsurilor de siguranță? Du-te dracu, că mai stau la coadă mii de muncitori. Vii în vizită ca să îți susții echipa națională și să consumi experiențe autentice controlate de stat? Atunci ai oportunitatea să descoperi o cultură bogată, cu mâncăruri tradiționale atent selectate și stadioane făcute de cei mai cunoscuți arhitecți. În contextul ăsta, parcă vrei să te viziteze 64 de țări, nu?
Pe lângă transformarea competiției în clor pentru albirea imaginii unor regimuri dubioase, creșterea numărului de echipe servește și conturilor FIFA. Oamenii nu sunt capabili să înțeleagă fotbalul la un nivel mai profund decât: mai multe meciuri = mai mulți bani din drepturi TV și bilete la meci. În rest, nu există nici un argument pentru diluarea competiției într-un asemenea hal. Indiferent de cantitatea de limbă de lemn cu care ne va copleși aparatul de comunicare al organizației, o să fie ca dracu de plictisitor să urmărești meciurile unor țări ca România care au treabă cu fotbalul cum avea Iohannis cu munca.
În prezent FIFA adună în rândurile sale 211 țări. Un mondial de 64 de echipe ar însemna că 30% din membri ar ajunge la turneul final, ceea ce e imens și degeaba, în logica emoțiilor și a calității fotbalistice pe care competiția avea capacitatea să le producă.
Să ne gândim măcar la trecutul României, din anii în care ne pricepeam la fotbal. La Mondialul din Mexic, în 1970, țara noastră a fost una dintre cele 16 care au ajuns la turneul final. Am plecat rapid acasă, dar de pe locul 3 dintr-o grupă pe care am împărțit-o cu Brazilia, Anglia și Cehoslovacia. Patru echipe care reprezentau ce avea fotbalul mai bun în perioada respectivă, pentru că nici noi nu eram chiar varză cu Dobrin, Dumitrache și Lucescu pe teren.
În 1990 și 1994 începuse trendul extinderii numărului de echipe, dar cu 24 de participante eram încă departe de visele umede ale FIFA zilelor noastre. România împarte grupele cu Camerun, Argentina și Uniunea Sovietică, respectiv Columbia, Elveția și SUA. La fel și în 1998, deși numărul de echipe deja se dublase prin comparație cu mondialul mexican (a rămas la 32 până în 2022, urmând ca următoarea ediție să primească 48 de țări). Cine a prins campionatul ăla nu are cum să nu curgă o lacrimă de fericire când își aduce aminte de golul lui Adrian Ilie din meciul contra Columbiei sau de cel prin care Dan Petrescu a omorât Anglia pe final de meci. O bună parte din istoria Generației de Aur s-a scris în fazele grupelor celor trei Campionate Mondiale la care ne-am calificat, pentru că formatul garanta că vei întâlni niște adversare redutabile de la cel mai de jos nivel al competiției.
Cum ar arăta un Mondial cu 64 de echipe? Am rugat AI-ul să îmi facă niște predicții. Evident, nu e nimic concret, dar mi s-a părut un exercițiu interesant.
64 de echipe ar însemna o fază inițială cu 16 grupe a câte patru țări, dacă FIFA păstrează organizarea actuală a competiției. Dacă aruncăm un cap de serie (adică o țară puternică) în fiecare grupă, restul locurilor vor fi ocupate preponderent de țări precum Noua Zeelandă, Panama, Ecuador, Emiratele Arabe Unite, Ghana sau Danemarca. Apropo, dacă cineva îmi va reproșa că am aere gratuite de superioritate fotbalistică față de țările enumerate, ținând cont că vin din România, ar avea dreptate. Aș fi pus țara noastră printre cele mai vai capul lor din listă, doar că PerplexityAI nu ne vede capabili să ne calificăm nici la edițiile umflate cu pompa ale competiției. Altfel, aș înțelege perfect un suporter al altei națiuni care ar avea ghinionul să pice în grupă cu generația de suflet sau cum va mai fi ambalată peste ani naționala locală. Faci fotbalul de râs plictisind oamenii cu asemenea meciuri.
Echipe mai slabe au jucat mereu în grupele mondialelor. E foarte corect să dai o șansă tuturor continentelor, astfel încât țări cu mai puține resurse să joace la cel mai înalt nivel (tocmai mi-a venit o idee despre ce vreau să scriu în numărul viitor). Edițiile restrânse erau mai interesante și pentru cele care ajungeau sus, dacă ne gândim că jucau contra doi, poate chiar trei, adversari redutabili.
Nici pentru microbiști nu cred că va fi diferit. Îmi aduc aminte cât de intens era un Campionat Mondial, când nu apucai să te trezești, de exemplu, din beția bucuriei victoriei contra Columbiei că realizai că vine meciul contra Angliei și începeau să te doboare grijile și anxietățile. Pe mine starea aia mă făcea să consum en-gross orice rahat de știre despre națională. Îmi dădea un sentiment de control să știu că nu s-a accidentat nimeni sau că atmosfera de la lot e bună. Evident, nu e nimic rațional în asta, dar dacă fotbalul ar fi despre așa ceva mai bine ne-am uita la cum cresc stâlpii de pe stradă.
Competiția te monopoliza și prin fotbal dar și prin suspansul dintre meciuri care dura zile întregi. Când sursa drogului era oprită de eliminarea echipei din competiție, era greu să treci peste sevraj. La fel funcționa și anticiparea calificării la o ediție nouă. Știai că vine luna Mondialului, cu meciuri intense pe care le trăiai prin substanța care îți acapara organismul. Durerea ratării unei ediții era, din păcate, la fel de puternică.
În noul format, însă, experiențele astea s-au cam dus dracu. Organizatorii și sponsorii ne vor asalta cu etichetele despre emoțiile și pasiunile fotbalului lipite pe un produs care a fost excelent până să îl îndoaie FIFA în găleată cu apă de la robinet. În rest, să fim fericiți, ei vor fi și mai bogați.
Știai de asta?
Luna trecută cei de la Sunderland au jucat în echipamente speciale, pe care sigla clubului a fost modificată.
Poate să pară o blasfemie pentru suporterii mai aprinși. Sigla e sfântă, nu te joci cu ea oricum. Doar că atunci când clubul pe care îl iubești reprezintă un oraș de coastă afectat tot mai des de inundații și de creșterea nivelului mării produsă de schimbările climatice, parcă are sens să le arăți oamenilor cum riscă să le arate viitorul dacă nu fac nimic. Găsești mai multe informații pe pagina oficială a clubului.
Fani patrimoniu
E duminică dimineață, ai spălat hainele și le-ai pus la uscat pe balcon. Pleci prin oraș. Seara, când te întorci, vrei să le strângi de pe uscător, dar simți din ele un miros dulceag-afumat. „Futu-i!”, îți dai seama; torțe. A jucat la prânz Proodeftiki, în derby-ul contra rivalilor de la Ionikos. De asta erau ieri balcoanele pline de rufe… Ți-au zis prietenii să nu îți iei apartament lângă stadion, dar te-ai gândit că exagerează, că e, totuși, o echipă de liga a 3-a.
Nu strâmba, cu mustața ta!
Aceștia sunt influenceri insensibili, manipulatori și toxici, al căror unic scop este propriul câștig. Ei îi păcălesc de bunăvoie pe tineri să creadă că succesul se măsoară prin bani sau dominare, să nu manifeste niciodată emoții și că lumea - inclusiv femeile - le este împotrivă. Ei sunt cât se poate de departe de modelele de care tinerii noștri au nevoie în viețile lor.
Gareth Southgate, fostul selecționer al Angliei, se alătură vocilor tot mai îngrijorate de deriva în care societatea actuală îi lasă pe tinerii bărbați să-și înțeleagă viața. Este o realitate despre care ar fi util să vorbim și în România. Cum ar fi ca voci importante ale fotbalului nostru să ia atitudine, să îi auzim pe unii ca Burleanu, Dumitrescu sau Iordănescu trăgând semnale de alarmă? Evident, imposibil. Ai noștri sunt prea Super ca să le pese.
FC Newsletter OST
Andrei, ce plm? Nu știai că Iggy Pop e născut în State? E clar că piesa e despre fotbalul american. De ce mânjești playlistul cu așa ceva?
Greșești maxim. Piesa nu e despre jocul ăla despre care știm doar că pare un fel de rugby pe steroizi. De fapt, nu e nici despre fotbalul restului planetei. Viața e un joc de fotbal / O știe orice fraier și orice campion / Nu ne atingem, ci ne ciocnim / Până când în noi totul se stinge / Unii pe alții tot ne lovim. E despre noi.
PS: FC Newsletter OST e un playlist pe care adun cântece dedicate fotbalului. Unele merg la petreceri, altele sunt bune ca să îți impresionezi tovarășii sau ca să ai pe ce să te emoționezi după câteva beri. Îl găsești aici. Va crește cu fiecare ediție. Primesc dedicații.