Citește FC Newsleter, că altul nu ai
Blazare, proprietate multi-club, suporteri, Klopp și niște cumbia
Părerea ediției
Apreciez foarte mult sinceritatea fotbaliștilor într-o epocă în care imaginea lor și a cluburilor este tot mai cosmetizată. Iar când sinceritatea asta e involuntară, există șansa să exprime mai fidel realitatea decât orice analiză a jocului. Mai poți comenta ceva la replica lui Valentin Mihăilă din trailerul documentarului În inima naționalei, un fel de making-of oficial al drumului spre EURO?
Să aveți încredere în noi, pentru că alții nu aveți
Atât. Sincer omul, fără gargară proastă că se vor antrena mai mult, că nu mai ies în oraș până în iunie, că vor exersa fazele fixe ore întregi după antrenamente, așa cum făcea Hagi pe vremuri sau că își vor da viața pe teren ca oștirea la Posada… nimic. Ce sens avea? Mihăilă spune ceea ce mulți dintre noi simțim, chiar dacă am încercat poate să ne ferim de gândurile astea pe valul unor rezultate neașteptate din campania de calificare. Singurul motiv pe care îl avem pentru a susține România în acest moment e că alta nu e. Nu pentru jocul e frumos, nu pentru fotbaliștii care se luptă pe teren sau pentru că există un orizont încurajator spre care FRF-ul ne îndreaptă fotbalul. Nimic de genul ăsta. Mă mir că o replică atât de blazată a intrat nu doar în film, ci și în trailer care, în principiu, ar trebui să te stimuleze.
Dar, de fapt, ce să te stimuleze la echipa națională de azi? Uitați-vă, tot în trailer, la imaginile cu Edi Iordănescu încercând să motiveze jucătorii. Te prinde doar pentru că zbiară; dacă ar spune „o merdenea, vă rog” sau „mă duc până la baie” pe același ton, efectul ar fi similar. Zice Edi că „nu va fi ușor, va fi greu” sau că „e momentul nostru, e drumul nostru, nu îl scrie nimeni pentru noi. Îl scriem noi!”. Minunat. Ar putea să facă o carieră frumoasă în design de tapet pentru pereții sălilor de fitness de cartier.
Pe vremuri lumea făcea bășcălie de genul ăsta de formulări lemnoase ale unor antrenori locali. Țineți minte capodopere precum „și adversarii tot două mâini și două picioare au” sau „mingea e rotundă”? Dar chintesența motivării, „focul la ei”, pe care o tot auzeai prin anii '90-2000? Azi ne mulțumim cu ce avem, că alții nu sunt.
Cu ei am trecut în ultimele zile prin două amicale în care am mai chinuit niște rezultate cu care unii se vor minți că le dau speranțe. 1-1 cu Irlanda de Nord, o echipă poziționată mult mai jos în clasamentul FIFA pe țări și un 2-3 mincinos contra Columbiei. Zic mincinos pentru că alea două goluri par date mai mult din lenea de final a columbienilor care ne conduceau cu 3-0, decât ca urmare a unui joc de calitate. Dar, la final, unii se vor mândri cu un scor care pare strâns, împotriva unui adversar mult mai bun, după un meci căruia presa i-a speculat tot potențialul nostalgic. Dacă ești măcar milenial și te-a prins fotbalul din copilărie, sunt sigur că golurile de azi ale lui Hagi și Asprilla te-au purtat un pic înapoi cu 30 de ani la meciul de la mondialul american. Nu știu care e diferența dintre cele două echipe ale columbienilor, dar între ale noastre e masivă, în ciuda numelui Hagi care e comun ambelor generații.
În primul rând valoarea echipei era incomparabilă. Nu aș insista însă prea mult pe asta, există statistici și analiști care pot argumenta mai bine de ce Hagi (regele) e peste fiu sau Răducioiu peste Mihăilă. Dar, complementar la aspectele astea, simt cumva că echipa de azi nu mai are capacitatea de a produce momente iconice. Nu pot să definesc exact la ce mă refer prin asta, dar e ceva ce știu că mulți suporteri simt. Golurile lui Hagi sau ale lui Adrian Ilie din meciurile contra Columbiei din '94, respectiv '98 îmi vor provoca mereu mici euforii. Bun, astea au fost capodopere, dar voi pune tot acolo și unele mai urâte cum a fost cel marcat de Dan Petrescu împotriva SUA. Au trecut 30 de ani și vor mai trece încă o dată pe atât și tot voi simți niște fiori când mă voi gândi la momentele alea.
Dacă mă gândesc, însă, la recenta calificare la EURO senzațiile sunt mult mai șterse. Sigur, m-am bucurat pentru calificare, dar în peisajul general al lucrurilor nu văd motive de speranță. Or în anii '90 naționala ne dădea asta. Ne dădea speranța unor bucurii constante într-o perioadă extrem de tristă și ne entuziasma pentru că știam că suntem sus, că puteam spera sincer să batem Columbia sau Anglia la un campionat mondial, cu niște jucători care își știu valoarea și știu ce să facă cu ea. Bine, nu pot să zic că Mihăilă și colegii nu își cunosc potențialul, doar că îmi e mie mai greu să mă entuziasmez la valoarea unui „ceva mai bun oricum nu ai”.
Sunt sigur, de altfel, că energia aia nu era dată doar de așteptările mult mai mari ci și de alte detalii secundare. O să mă leg de unul singur la care eu țin mult pentru că poate să potențeze masiv modul în care te raportezi la o echipă: echipamentele de joc. O bună parte din modelele Adidas au făcut istorie. Preferatul meu este cel purtat la EURO 2000:
Tricourile alea erau superbe. Nuanța de galben, inserturile albastre de sub brațe, roșul gulerelor și al celor trei dungi de pe mâini… totul arăta perfect. Alții le preferă pe cele din 2008 sau din 1994, dar indiferent de detaliile fiecărei preferințe, cam toată lumea își reprezintă naționala acelor ani și prin echipamentele purtate. Compară-le cu cele de azi:
Par răspunsul la întrebarea: „Doriți punguță?” cu care te întâmpină casierii din supermarket. Sau, ca să fiu în ton cu echipa, par reacția la miștourile pe care le făceau colegii când veneai la liceu cu o bluză mai jerpelită: „doar pe ăsta îl aveam”. Sunt urâte. Încearcă benzile alea laterale ceva, dar nu faci din sacoșă echipament de joc cu niște pixeli tradiționali. Comparați-le și cu echipamentele Columbiei din meciul de săptămâna trecută: ne dau clasă și aici. Din punctul meu de vedere genul ăsta de detalii contribuie, printre altele, la o relație de lehamite pe care mulți am ajuns să o avem cu echipa națională.
Știu că sunt un pic grinch cu perspectiva asta. Dacă pe alții i-a prins mai mult entuziasm în ultimii doi ani e foarte bine. Avem nevoie de bucuria colectivă pe care fotbalul poate să o aducă. Nu există emoții corecte sau greșite față de fotbal, iar o discuție pe argumente obiective e mai plictisitoare decât motivaționalele lui Iordănescu. Fotbalul e minunat pentru că subiectiv. Doar că îmi e greu să îmi găsesc fericirea subiectivității având experiența anilor '90 și cunoscând cât de cât realitățile actuale. Vreau, însă, să fiu contrazis. Chiar mi-ar plăcea să regăsesc entuziasmul pentru națională. Aștept comentarii care să îmi schimbe energia.
Ce nu s-a dat la gazetă
Proprietatea multi-club e o tendință tot mai prezentă în fotbalul modern, chiar dacă a venit mai încet înspre estul Europei. În mare, ea presupune ca o firmă să dețină mai multe cluburi de fotbal din țări diferite care să funcționeze împreună, teoretic spre binele tuturor. Practica ajută la mutarea facilă a resurselor dintr-o parte în alta în funcție de interesul organizației mamă. Steve Menary și Nick Harris de la newsletterul Sporting Inteligence prezintă mai amănunțit ce se întâmplă.
Cea mai mare rețea de felul ăsta a crescut sub brandul City; în spatele Manchester City activează alte 11 cluburi de pe toate continentele, inclusiv 4 din Europa (Girona, Lommel SK, Troyes AC și Palermo). În 2024, conform UEFA, peste 300 de cluburi funcționează la nivel mondial în astfel de structuri de proprietate, dintre care 105 joacă în ligile superioare europene.
Amploarea fenomenului îl duce în zone tot mai gri, mai ales în contextul în care, pentru entitățile proprietare, cluburile sunt considerate niște active generatoare de bani sau imagine. Dimensiunea socială e irelevantă pentru schemele astea. Din păcate, reglementările practicii sunt rudimentare. Cea mai importantă este, probabil, interdicția ca două echipe deținute de un proprietar să participe în aceeași competiție. În esență regula e corectă, iar riscurile ca așa ceva să se întâmple erau considerate minime până de curând. Majoritatea modelelor multi-club mergeau, cu mici variațiuni, pe structura: club mare care joacă în prima ligă a unui campionat puternic + club secundar din ligi mai joase ale campionatelor din vestul Europei + club de pe un continent diferit. Doar că în ultima perioadă portofoliile sau diversificat, iar viitorul pare să se complice.
Regula UEFA face referire la controlul maxim asupra unui club. Grupul care controlează Manchester City deține, de exemplu, aproximativ 40% din acțiunile Gironei, ceea ce, conform regulamentelor UEFA nu pare să intre sub incidența regulii. Conform realității însă, putem să ne punem niște semne de întrebare legate de cât de mult influențează, de fapt, acționarul "minoritar" ceea ce se întâmplă la clubul spaniol.
Până recent, genul ăsta de întrebări nu prea s-au pus din simplul motiv că nu a fost cazul ca echipe astfel înrudite să joace în aceeași competiție. Probabil că toată lumea era destul de sigură încă de la începutul actualului sezon ca Manchester City o să prindă Liga Campionilor din vară. Girona, însă, a făcut o surpriză imensă în La Liga. Momentan e pe locul 3, cu șanse bune să joace în cea mai mare competiție europeană din sezonul 2024/25. Ce se întâmplă atunci? E o întrebare pe care mulți analiști și analiste și-au pus-o. E pertinent să ne întrebăm cum își vor juca șansele cele două echipe în caz de meci direct. Dacă te interesează o documentare mai amănunțită a cazului, recomand articolul ăsta din The Athletic.
Pe măsură ce portofoliile cresc, situații similare vor apărea tot mai des, existând riscul ca varianta neoliberală a vechii Cooperative de la noi să dăuneze masiv competiției. Momentan riscurile sunt minore, dar pare genul de problemă pe care dacă o lași să se dezvolte necontrolat riști să te trezești peste niște ani că e prea mare ca să o mai potolești.
Pe la noi discuțiile pe subiect sunt aproape inexistente. E relativ just, ținând cont de performanțele excepționale în cupele europene cu care ne bucură an de an echipele din campionatul românesc. Cred că mulți suporteri și-ar dori ca echipa lor să fie preluată de un conglomerat internațional care să mai trimită aici jucători de perspectivă și alte resurse care care pot crește substanțial un club. E chiar rezonabil să speri asta; până la urmă nu ar fi mai bine să fii a 3-a sau a 4-a roată dintr-o structură profesionistă, decât prima din portofoliul unui primar grandoman sau a unui afacerist dubios? Poate că nu e cazul să ne punem, încă, întrebările astea. Modelul pare departe de estul Europei din cauză că are nevoie, totuși, de o fundație pe care să o dezvolte. Ori pe la noi asta pare plină de crăpături și găuri rezultate din furtul produs de privatizările post-comuniste ale echipelor.
Momentan cluburile din centrul și estul Europei au fost evitate, dar e posibil ca accentuarea creșterii organizațiilor să ducă la căutarea diversificării portofoliilor și înspre zona noastră. Local, cred că sunt multe argumente pro și contra pe care le putem găsi. La nivel global însă, fenomenul ăsta mi se pare destructiv pe termen lung. El urmărește, de fapt, concentrarea puterii în mâna unor monopoluri, caracteristică mai generală a capitalismului târziu. Așa cum mâncarea ne este produsă de puține corporații gigant, așa cum autoturismele vin de la producători coagulați sub umbrela câtorva conglomerate globale, la fel și fotbalul riscă să fie controlat de câțiva actori tot mai puternici. Genul ăsta de putere care va putea fi provocată tot mai greu riscă să accentueze inegalitățile fotbalului și să ne afecteze și pe noi, mai la periferie. Cred că e important ca toți cei care iubim fotbalul să înțelegem despre ce e vorba ca să putem avea o discuție critică despre impactul direct pe care proprietatea multi-club o să îl aibă la noi în curte.
Știai de asta?
Stuart Roy Clarke a documentat tribunele fotbalului englez timp de 30 de ani. A prins suporterii prin toate transformările modernizării prin care au trecut împreună cu naționala și campionatul lor. Pozele sale au, de fapt, foarte multă istorie socială și ceva mai puțin fotbal. Jocul e marginal, apare din când în când, mai mult ca fundal. National Fooball Museum i-a dedicat o expoziție care poate fi privită și ascultată prin observațiile fotografului. Merită să treci prin toate cele 55 de fotografii, să le observi pe îndelete în timp ce asculți amintirile autorului legate de fiecare dintre ele.
Preferata mea…
Fani patrimoniu
Chiar dacă decembrie, cu topurile sale anuale, a trecut de ceva vreme, nu e de colo nici în aprilie că galeria celor de la Wydad Casablanca a fost considerată de Ultras World cea mai spectaculoasă din 2023. Mai jos ai o mostră din ce pot. Se cântă la două sectoare, în competiție, dar și în colaborare; se coordonează mișcări de mâini de către mii de oameni; se țipă de tremură sunetul în microfoane; se trăiește iubirea colectivă pentru echipă la o intensitate pe care nu cred că o poate atinge nici o altă artă.
Nu strâmba, cu mustața ta!
Nu contează ce cred oamenii despre tine când ai venit - e importantă părerea lor atunci când ai plecat.
… zise Jürgen Klopp în momentul plecării de la Borussia Dortmund. Venise de la Mainz, clubul de la care adunase singura experiență de antrenor până să ajungă la galben-negri. A plecat la Liverpool în 2015, lăsând nemților 5 trofee în palmares, printre care și două campionate, singurele care au spart dominația de 15 ani a lui Bayern München. Noi rămânem mai ales cu un sfat pe care, nefiind antrenori, putem să îl adaptăm la alte povești ale propriilor vieți.
FC Newsletter OST
În română titlul piesei ediției s-ar traduce: Cumbia cârpelor. Cârpa (trapo) despre care cântă Yerba Brava este steagul pe care protagonistul versurilor îl poartă după el la meciuri. Piesa amintește și de tobele, cântecele, bețiile sau prieteniile pe care "le ia" la stadion weekend de weekend, adică tot ceea ce face fotbalul unic. În plus, există puține ritmuri mai molipsitoare decât al cumbiei.
PS: FC Newsletter OST e un playlist pe care adun cântece dedicate fotbalului. Unele merg la petreceri, altele sunt bune ca să îți impresionezi tovarășii sau ca să ai pe ce să te emoționezi după câteva beri. Îl găsești aici. Va crește cu fiecare ediție. Primesc dedicații.
Încă nu înțeleg de ce s-a renunțat la Adidas ca sponsor tehnic? Personal când mă gândesc la echipa națională îmi vine in minte celebra reclama de la Bergenbier si la echipamentele Adidas (mai tare in 2008 ca pentru cele din 2000 eram prea mic, dar subscriu ca sunt mai frumoase cele din 2000).