Cel despre parcarea în care am trăit unul dintre momentele fotbalistice cele mai intense
Sau despre cum stadionul poate fi ultimul loc în care să înțelegi fotbalul
Părerea ediției
Mâine e finala Ligii Campionilor și m-am gândit să potrivesc ediția asta a newsletter-ului de eveniment. M-am codit un pic în legătură cu subiectul particular; evenimentele fotbalului mare mă lasă tot mai rece. Big business și UEFA au făcut tot posibilul să aseptizeze fotbalul de lucrurile care mă atrag spre sportul ăsta și nu aveam nici un chef să scriu despre Real Madrid, succesul comercial al competiției sau altă temă de genul cu care oricum ne invadează presa. Norocul meu e că anul ăsta joacă finala Borussia Dortmund, un club cu care simpatizez puternic, un fel de a doua iubire în fotbal. Am găsit, deci, un subiect care chiar mă interesează. Urmează o ediție dedicată exclusiv clubului german.
Nu știu care trăsătură de personalitate m-a făcut să mă atașez mereu de cluburi secundare din perspectiva succesului. M-am îndrăgostit de Progresul într-o perioadă în care se bătea la titlu, fără să reușească vreodată să-l câștige. Era greu într-o eră dominată de Steaua pe teren și printre prietenii mei din cartier. Cumva m-am mândrit cu chestia asta; nu sunt mainstream, nu țin cu cine ține toată lumea, hipster before it was cool, you know the drill. Cam la fel mă raportam până recent și la Borussia Dortmund. Nu țin ca toată lumea cu Real Madrid, Juventus sau Manchester United (da, United. Sunt milenial, am prins perioada când ăștia dominau Anglia și Europa). Echipa mea internațională e una mai puțin titrată, ceea ce simțeam că îmi dă un fel de ascendent moral prin comparație cu cei care alegeau, mult mai facil, să urmărească echipe care câștigau constant. Doar că, recent, m-a pus nițel pe gânduri interviul ăsta luat de
unei suportere galben-negre de la noi, , care susține echipa din 2013, după finala Champions League pierdută pe Wembley. Nicoleta spune că „am văzut o echipă suferindă la final și am zis că vreau și eu”. Și așa, a fost de ajuns o singură frază ca să îmi reconsider superioritatea de suporter mai autentic care nu urmărește un club doar pentru victorii, încă era activă undeva în debaralele creierului. Mi-a dat bine la temelie ce a zis, așa că m-am gândit mai bine la cum a evoluat simpatia mea pentru Borussia Dortmund.Îi susțin din 1997, fix după o altă finală a Ligii Campionilor pe care germanii au jucat-o. Pe vremea aia adversarul se numea Juventus, una dintre forțele Europei, clar favorită să câștige meciul. Era și echipa cu care ținea toată lumea din jurul meu, așa că dintr-un soi de gicăcontrism m-am hotărât să fiu cu ăilalți (unii microbiști cunosc fenomenul în care echipa cotată mai slab naște simpatii punctuale în meciurile contra giganților. Multora ne place să vedem cum se lovesc granzii). A fost momentul care m-a legat de germani. Doar că, spre deosebire de Nicoleta, asta s-a întâmplat și pentru că au câștigat finala. Victoria a sedimentat simpatia. Pentru o dată am putut să-mi bat și eu pula de prieteni pentru că ai mei câștigaseră. Era plăcut să mă simt și eu ăla care s-a dat cu echipa câștigătoare. Nu știam atunci că vor veni și perioade mult mai nașpa; eram pe val. Așa s-a creat genul ăla de legătură de care nu mai scapi, indiferent de starea de sănătate ulterioară a clubului.
Am fost, însă, norocos. Întâmplător, la victorie, m-am pricopsit cu un club cu care am descoperit ulterior că am o chimie mult mai profundă. Sunt două experiențe care au contribuit la asta. Prima, s-a petrecut în 2007. Erau anii când integrarea europeană, low-costurile și hostelurile făceau în sfârșit posibile plimbările spre vest. Voiam să ajung în Olanda, la Maastricht, dar cel mai ieftin zbor era spre Dortmund. La 10 ani după finala prin care am descoperit Borussia ajungeam în oraș. Știi cum e când te obsedează ceva încă din copilărie, iar când devii adult reușești să îți faci damblaua? Așa m-am simțit când am aterizat pe aeroportul din Dortmund. Era un fel de euforie, chiar dacă nu știam absolut nimic despre oraș în afară de echipa sa de fotbal. M-a impresionat, însă, relația dintre cele două, pe care am observat-o de cum am ieșit din gara unde mă lăsase autobuzul dinspre aeroport. Primul lucru pe care l-am remarcat a fost o șaormerie branduită în galben-negru și cu însemnele clubului. De acolo, pe străzi, am dat peste multe locuri similare care trăiau prin fotbal. Asta arată cât de simbiotică este relația dintre un club și comunitatea locală, cât de multă nevoie au unul de celălalt. Globalizarea sportului distruge și legăturile semnificative pe care ni le creăm cu cei din jur, ceea ce naște și forme de rezistență din partea suporterilor locali, fenomen pe care l-am descoperit tot atunci pentru prima dată. Într-o perioadă în care noi de disputam cu finanțatorii locali, la Dortmund am descoperit pentru prima dată că neoliberalismul poate să dea fotbalul peste cap și la un alt nivel. În primăvara lui 2007, străzile, vitrinele, stâlpii, stațiile de tramvai din oraș erau înțesate de afișele astea:
Noi suntem Borussia. Dortmund are nevoie de BVB.
Materialele popularizau o inițiativă a fanilor care își cereau clubul înapoi de la neoliberalism (dau mai multe detalii în recomandarea ediției), iar întreg orașul adoptase campania. A fost impresionant pentru mine să simt direct, pe stradă, aceast dăruire a orașului pentru propria echipă.
Am redescoperit-o în 2023, într-o altă formă, cu ocazia primei vizite fotbalistice la Dortmund, în care am sperat să trăiesc pe viu câștigarea campionatului. În penultima etapă Bayern se faultase, iar Borussia urcase pe primul loc. Era la un meci distanță de succes, pe teren propriu. M-am foit un pic dacă să merg. Avionul era prea scump luat din scurt și simțeam că genul ăsta de excursie decisă spontan e prea infantilă pentru un om de 38 de ani. Așa că am luat trenul până în Germania ca să trăiesc la fața locului meciul și bucuria de după. Nu aveam bilet și știam că sunt șanse mici să fac rost de unul, dar am zis că poate mă descurc cumva. Nu am reușit să intru în stadion, dar experiența a meritat fiecare secundă. Recomand oricui să trăiască un meci important într-un loc în care oamenii intră într-o stare de liminalitate pentru fotbal.
Mi-am petrecut ziua prin oraș, ca să simt atmosfera. Șaormeria din 2007 era tot acolo, doar că de data asta era mult mai puțin vizibilă, confundându-se în marea umană galben-neagră care se deversa dinspre gară spre centrul orașului.
În centru la fel, totul era înțesat de tricourile echipei. Îmi plac mult momentele astea când ai senzația că identitatea colectivă primează în fața celei individuale, dar nu într-un mod conservator, ci legându-se de ceva cu care toți se identifică, indiferent de background. E foarte mișto să simțim că nu prea contează cine suntem, pentru că toți împărțim o singură echipă. Am hălăduit pe străzi câteva ore ca să nu ratez ceva interesant. Oricum, nici nu aș fi avut unde să mă opresc, toate terasele fiind supraaglomerate de oameni care rezervaseră locuri cu câteva zile înainte. Noroc că în Germania găsești bere bună cum găsești în București case de pariuri sau farmacii și nimeni nu face scandal că bei (sau te piși) în public.
Cam cu vreo două ore înainte de începutul meciului am pornit spre stadion cu speranța că poate ajută D10S un suporter călător și intru pe stadion. Nu s-a putut, așa că am trăit meciul în parcarea de lângă, împreună cu alte câteva mii de oameni aflați în aceeași situație. Unii se instalaseră cu corturile din seara anterioară, ca să nu rateze ceva. Zic asumat că am trăit meciul, și nu că l-am văzut. La un moment dat devenise clar că fără bilet accesul în tribună era imposibil. M-am împăcat cu situația, gândindu-mă că îl văd pe telefon, dintr-un fel de peluză care se formase la poarta stadionului.
Doar că mii de oameni încercau să facă același lucru, înghesuiți pe o suprafață restrânsă. Semnal din părți. Absolut zero șanse să mă conectez direct la ce se întâmpla înăuntru. Așa că, împreună cu alte câteva sute de oameni, m-am lipit cât am putut de bine de poarta stadionului ca să înțeleg ce se întâmplă pe teren din reacțiile privilegiaților care vedeau meciul din tribună. Doar că genul ăsta de canal de informare e mai puțin credibil decât Gazeta Sporturilor. Prin minutul 20 ne-am bucurat ca proștii vreo trei minute că a deschis Borussia scorul, luându-ne după freamătul puternic din interior. Fericirea a durat până când cineva a prins un fir de net cât să-și facă Flashscore refresh. Era 1-0 pentru ăilalți. După aia nimic nu a mai mers cum trebuie. Ne-am prins cumva că adversarii au mai băgat un gol, ceea ce împuțea cumplit lucrurile. Am înțeles ceva mai clar ultima parte a meciului, după ce am descoperit într-un colț un om mai în vârstă care nu s-a bazat ca milenialul arogant pe internet și a venit cu radioul la el. Și, om bun fiind, l-a pus pe jos în mijlocul parcării ca să asculte și dependenții de net. Deși nu știu germană am înțeles că meciul se îndreaptă trist spre un moment istoric insuportabil, un titlu pierdut acasă, după o ultimă etapă care te-a găsit pe primul loc în clasament.
Acum, un an mai târziu, apare o nouă șansă la istorie. Am ales mai matur de data asta; nu mai sparg banii pe o excursie hotărâtă din scurt, spre Wembley, unde se joacă finala. Voi vedea meciul într-un bar, împreună cu fan-clubul local și, pentru prima dată, încerc o superstiție. Poate așa avem noroc. Anul trecut am pierdut campionatul îmbrăcat cu un tricou al echipei pe care mi-l cumpărasem recent. E clar că asta a contribuit la eșec, nu? Nu mai greșesc. M-am hotărât să iau pe mine vechiul tricou din '97, adică un fake obosit din plastic cumpărat de ai mei din en-gross pentru ziua mea. Dacă e să câștige iar, trebuie să port echipamentul potrivit. Nu îmi pasă că arată ca o vestă de avertizare salvată din tomberon și că riscul să mă împut în plasticul ăla e similar cu șansele Realului la trofeu. Îmi pare rău de cei din jur, dar fotbalul e mai mult de atât.
Ce nu s-a dat la gazetă?
Aici o să fiu scurt. O să fac un pariu cu cine vrea să se bage și să intuiască ce vor scrie și, mai ales, ce nu vor scrie principalele gazete de sport de la noi despre finala Ligii Campionilor. Încep eu cu două situații. (1) Câștigă Real, așa că se va vorbi mult despre sumele investite, despre vedete, soțiile și amantele fotbaliștilor din Spania, despre părerea unui influent Gigi în legătură cu orice sau despre sumele de lux pe care le vor primi madrilenii. Despre Borussia mai puțin. (2) Pierde Real, așa că se va vorbi mult despre sumele investite, despre vedete, soțiile și amantele fotbaliștilor din Spania, despre părerea unui influent Gigi în legătură cu orice sau despre sumele de lux pe care le vor primi madrilenii. Despre Borussia mai puțin. Mizez pe o presă sportivă mainstream interesată preponderent de mizerii. Până la urmă, de ce ar fi relevant, de exemplu, cum a reușit o echipă cu un buget mediu pentru standardele fotbalului mare să ajungă în finala Ligii Campionilor? E complicat de analizat, e prea mult de scris. Intră mai bine niște bani, femei obiectificate și bombe care put a hahaleră.
Știai de asta?
Recomandarea ediției merge la cartea lui Uli Hesse, Building the Yellow Wall: The Incredible Rise and Cult Appeal of Borussia Dortmund. Aș fi sugerat piratarea, că nu sunt mulți dispuși să arunce bani pe istoria unui club pe care nu-l urmăresc. Din păcate nu am găsit-o la liber, dar versiunea pentru Kindle e doar 4 euro, nu faci foamea dacă ți-o iei. În plus, nu dai banii pe o carte despre trecutul unei echipe. Ca orice volum bun despre fotbal, nu e, de fapt, despre fotbal. E mai degrabă o istorie a clasei muncitoare germane pentru care echipa locală este un coagulant esențial. La Dortmund asta înseamnă peste 100 de ani în care Borussia s-a difuzat în structura socială a localității cu perioadele sale de glorie și de decădere.
Partea mea preferată e cea care descrie decăderea clubului din anii 2000, o perioadă în care conducerea a încercat diferite strategii financiare pe piețele tot mai nereglementate ale neoliberalismului. Un club cu o identitate locală puternică, ancorat într-o industrie minieră și siderurgică pe cale de dispariție la început de mileniu, s-a listat la bursă, și-a vândut stadionul unui fond de investiții, și-a lansat o firmă de echipament sportiv și a luat tot felul de alte decizii antreprenoriale eșuate (materialul ăsta din The Atletic explică mai clar ce s-a întâmplat). Povestea mi-a adus aminte și de închiderea minelor din Valea Jiului de la finalul anilor '90 când guvernul nostru se spăla pe mâini de orice protecție socială a disponibilizaților, scuzându-se cu salariile compensatorii pe care aceștia le primeau. Țin minte că se discuta mult atunci despre cum oamenii își beau banii în loc să îi investească, să deschidă afaceri, de parcă antreprenoriatul și flexibilitatea financiară sunt panaceul precarității economice. Cumva similar am simțit-o și la Dortmund în contextul similar al dezindustrializării. Cu o putere economică locală în declin care nu mai putea să susțină fotbalul la cel mai înalt nivel, Borussia a încercat să se antreprenorizeze și a eșuat. Pentru că, la fel ca în cazul minerilor noștri, soluția asta funcționează mult mai rar decât pare.
Fani patrimoniu
Era greu să las ediția despre Borussia Dortmund să treacă fără să vorbesc despre suporterii ei. Dacă te interesează, iată câteva date statistice. În 2023 clubul avea peste 189.000 de membri, al cincilea din lume din acest punct de vedere. Tot anul trecut au terminat pe primul loc mondial la număr mediu de spectatori pe meci, 81.305. Dar, pentru că statisticile sunt plictisitoare, ia mai bine o coregrafie din 2013, ultimul an în care Borussia a ajuns în finala Ligii Campionilor, după ce a eliminat-o pe Real Madrid în semifinale. E una dintre preferatele mele. Sper ca mâine cupa aia să se vadă fără binoclu, mult mai de aproape.
Nu strâmba, cu mustața ta!
Jürgen a fost o parte importantă din viața mea. M-a adus la un alt nivel ca manager și cred că ne respectăm unul pe celălalt incredibil. (…) M-a ajutat de multe ori el cu echipa lui, a fost un competitor imens în viața mea. În multe momente încă nu am găsit sau nu am descoperit modul în care pot să-i pedepsesc, așa cum am reușit cu alte echipe. Cu el a fost atât de dificil (...) Oamenii spun că este mai bine cu câte titluri am câștigat noi (Manchester City). Desigur, este important, dar nu este vorba doar despre asta. Sunt personalități care atunci când ajung într-un loc rămân pentru totdeauna, iar Jürgen pentru Liverpool sunt va face parte din același nivel cu Shaankly, Paisley... aceste legende incredibile. Jürgen va fi acolo.
Nu e direct despre Borussia, dar nu vreau să treacă newsletter-ul fără să îl includ și pe un om la fel de iubit la Dortmund ca prin alte părți unde a antrenat. Poate fi ceva mai frumos decât aprecierea pe care Pep Guardiola i-a arătat-o lui Jürgen Klopp după ultima etapă din Premier League? Genul ăsta de respect e un motiv pentru care oameni precum Guardiola sau Klopp sunt atât de sus. Fără un adversar valoros, care să te stimuleze să îl învingi, nu prea ai nici tu valoare. Nici măcar genul ăsta de succes nu e, de fapt, individual; rivalul face parte din joc.
FC Newsletter OST
Am descoperit foarte târziu că puterea artei ține și de capacitatea oamenilor de a o interpreta conform propriilor filtre, de a o remodela și de a-i da multiple și înțelesuri. Adică fix opusul modului în care învățam lucrurile în școală. Deci o mică 🖕 lui „ce a vrut să zică autorul” și altor discursuri de genul. Probabil că și de asta mi-a plăcut pe stadion. Multe din cântecele legendare ale galeriilor sunt reinterpretări ale unor piese celebre. În ciuda stereotipizărilor elitiste, e multă cultură acolo, de la pop la arii clasice. Așadar închei ediția galben-neagră a newsletter-ului cu un cântec în care autorul nu a vrut să zică nimic despre fotbal.
Fotbalul însă…
PS: FC Newsletter OST e un playlist pe care adun cântece dedicate fotbalului. Unele merg la petreceri, altele sunt bune ca să îți impresionezi tovarășii sau ca să ai pe ce să te emoționezi după câteva beri. Îl găsești aici. Va crește cu fiecare ediție. Primesc dedicații.
Foarte tare. Mult succes Dortmund!
Deși pe partea internațională, undeva prin 2010-2011 m-am îndrăgostit si eu de Leverkusen prin inegalabilul Kiessling, împărtășesc cu tine sentimentele descrise de a fi împotriva curentului, in special ca in tara țin cu Rapid.
Cu deplasările din scurt, si cu deplasările in general, chiar e un sentiment aparte pentru ca împarți din aceeași țigară/sandwhich/apa/bere cu oricine doar ca aveți echipa favorita. Îmi aduc aminte si acum la acel CFR-Rapid 1-5, am mers si eu in deplasare la Cluj), eu venind din Valea Jiului. La întoarcere, am avut tren comun cu galeria pana la Alba (parca), după care fiecare a luat-o pe drumul lui. Așa freamăt, vuiet in tren ca au câștigat căpriorii. Si toți, mă întrebau daca am sandwich-uri ca le era foame hahaha.
Nu cred ca esti mai superstițios decât mine 😂😂😂😂😂 la fotbal cu colegii mă duc in același echipament cu care mă duceam si in liceu, ghete lotto (le-am luat prin 2011-2012 ca am văzut video-uri cu Hagi si purta doar ghete lotto) si un tricou a lui Rapid din 2008 (coincidenta, dar tot lotto). Iar când mă duc la meciuri, stau sa mă gândesc 10-15 minute înainte de a pleca din casa ce eșarfă iau bazat pe statistica lor (victorii cu ele, înfrângeri, împotriva cui) :)))