Al cui eș... Cu cine ții? Încântat de cunoștință
+LMA Ajax Amsterdam, imnuri de suflet, liniște și zbucium la olteni
Părerea ediției
Ediția asta trebuia să fie un fel de jurnal de deplasare în San Marino. M-a deviat, însă, o discuție întâmplătoare pe care am avut-o în micul stat, care mi-a readus aminte de locul important pe care îl joacă fotbalul în socializarea masculină.
Mă plimbam cu George Bonea și Marius Vasile prin cetatea din vârful țării, a doua zi după meciul istoric în care reprezentativa lor a dat gol unei echipe care tot se crede mare pentru că a câștigat un meci la EURO. Cetatea frumoasă, peisajele spectacol; mergând din stânga-n dreapta, dăm peste o terasă amenajată pe margine de stâncă. Locul era prea frumos ca să nu fie savurat lângă o bere, așa că ne așezăm.
Vine chelnerul să ne ia comanda, ne aude vorbind în română și o dă și el pe limba noastră; era din Republica Moldova. În următorul moment discutam deja rezultatul din ziua anterioară, înfrângerea Moldovei din aceeași etapă a preliminariilor și viitorul fotbalului celor două țări. Nu am adunat multe minute de păreri, că omul era la muncă, dar toate au fost despre fotbal.
Faza asta mi-a adus aminte de multe alte situații în care fotbalul mi-a deblocat interacțiunea cu oameni lângă care altfel nu știu cum aș fi evoluat.
În 2007, pe final de mai, de exemplu, mergeam destul de abătut cu un taxi spre centrul Sofiei, venind dinspre aeroportul unde o condusesem pe prietena mea de atunci care pleca pentru 4 luni la muncă în SUA. Mă sui în mașină și, evident, nu a durat mai mult de câteva secunde până să mă trezesc cu întrebarea: Where you from? (citez exact în engleză balcanică, dialect din care verbele au fost eliminate). Romania, îi răspund. Până în centru am parcurs calitățile de jucători și antrenori ale lui Hagi și Stoichkov, diferențele dintre fotbalul românesc și cel bulgăresc (fiecare argumenta care e mai praf) și problema corupției de la echipele de club. Toate nuanțele dialogului s-au bazat doar pe: Hagi big player, Stoichkov also, but bad coach, Hagi also. Bulgaria bad, Romania shit, but you have Mutu and Chivu, yes but Bulgaria good results in European competitions sau I afraid of bankruptcy, my club already bankrupted because thief boss.
Cam atât am dus-o la nivel verbal. Am mai completat doar cu niște șuturi în aer sau pumni în palmă calitățile fotbalistice și manageriale ale actorilor menționați. Nimic în plus, că bulgara mea era de aceeași calitate cu româna lui. Și totuși, la final de cursă, simțeam cum l-am înțeles perfect pe om, în toate nuanțele experiențelor sale fotbalistice. La coborâre, mi-a întors un foarte deprimant No chance la urarea unui viitor luminos pentru echipele sale.
Cercetarea de teren este un alt context în care fotbalul mi-a fost util, de data asta ca instrument de băgat în seamă cu oameni necunoscuți de care, altfel, mi-ar fi fost mai greu să mă apropii (sunt un antropolog timid, îmi asum asta). Eram pe teren acum mai mulți ani într-un cartier sărac al Călărașiului. Locul era genul ăla de zonă de case în care autoritățile nu investeau nicio resursă ca să dea după aia vina pe oameni că sunt leneși.
Pe o uliță, niște adolescenți băteau mingea; nici prin gând nu-mi trecea să îi deranjez, doar că o pasă greșită a ajuns la mine. Le-am șutat mingea înapoi și, instant, m-am trezit cu invitația: Vreți să jucați cu noi? După vreo 15 minute de miuță în care mi s-a și zis, pentru prima dată în viață, că sunt bun la fotbal, am fost oprit de un părinte care se uita la noi din poartă. Era curios să afle ce caut la ei pe stradă. I-am zis despre ce era vorba în cercetare și am început să povestim despre viața lor în cartier și problemele pe care le au.
Am stat la discuții vreo oră, pentru ca la final omul să îmi spună că nici nu mă băga în seamă dacă nu m-ar fi văzut că joc fotbal cu băieții. Din asta a dedus că nu am aere de superioritate față de ei, copii săraci, așa cum aveau alții veniți din centru sau din orașe mai mari cu tot felul de proiecte. Fotbalul a fost limba noastră comună pe care alți vizitatori nu o descoperiseră.
O relație importantă pe care fotbalul mi-a ținut-o vie e cea cu colegul meu de bancă dintre clasele 1-12, la care m-am oprit după meciul din San Marino. Nu o să insist pe numărul de ore petrecute împreună în școală și liceu pe terenul de fotbal, stadioane sau fofilându-ne de profesori ca să citim ProSportul sau să ascultăm meciuri la radio. Aș scrie un an de newslettere despre ele, dar genul ăsta de amintiri sunt mișto doar pentru cei care le-au trăit.
A trebuit însă doar un meci al Rapidului privit împreună de pe canapeaua lui ca să simt cum se șterg anii de zile în care el a plecat din țară și în care am vorbit mult prea rar. Am făcut caterincă de Șumudică, l-am înjurat pe Gigi, am comentat golurile și am boscorodit comentatorii de parcă distanța și timpul nu au existat. Un om cu care mi-am petrecut copilăria și tinerețea era înapoi acolo și îl simțeam la fel de aproape ca atunci. Poate părea că subiectul e prea infantil pentru o asemenea senzație, dar, pentru noi, fotbalul ține legată, de fapt, prietenia.
Sunt curios dacă și voi v-ați regăsit în senzațiile astea. Cred că foarte mulți bărbați sunt, de fapt, timizi. Îi includ aici și pe unii care pot duce ore întregi de small talk. Multora ne e greu, de fapt, să vorbim cu cei de lângă noi despre stările prin care viața ne trece sau să avem interacțiuni mai profunde cu diferiți oameni.
În subconștient, fotbalul ne deschide unora dintre noi porțile astea. Nu verbalizăm sentimente sau aprecieri față de cei din jur sau prietenii dragi, lăsând pasiunea asta să le înglobeze ca să avem un numitor comun al relațiilor. Fotbalul ne creează emoții, singurele pe care suntem capabili să ni le acceptăm.
În adolescență aș fi fost prostul școlii dacă aș fi vărsat o singură lacrimă pe motiv de despărțire de iubită, bullying sau alte alea. În schimb, prietenii adevărați au fost lângă mine când plângeam pe o bordură din fața Stadionului Național, după o finală a Cupei României pierdută de Progresul. Unul nu mi-a zis ‘fetiță’ sau mizerii similare care gravitează la vârsta aia în jurul lacrimilor bărbătești. De astfel de lucruri nu faci mișto decât dacă ești rival, pentru că știi că ele dor ca dracu’ de tare. Cu celelalte nu prea știm noi ce să facem.
Știai de asta?
Zilele trecute Ajax Amsterdam a sărbătorit 125 de ani de la înființare, iar pagina oficială a clubului a ieșit în public cu filmulețul ăsta. În general, nu mă omor după materialele de genul realizate de marile echipe. De obicei, e doar marketing; e drept, de calitate, dar tot marketing. Fotbalul e mult prea important ca să îl stricăm cu așa ceva. Cam cu vibe-ul ăsta am deschis și link-ul lor, iar primele momente păreau să îmi confirme neașteptările. Doar că intensitatea care crește cardiac pe final, când sunt enumerate persoanele iconice ale clubului, culminată de replica ____________ din încheiere (uită-te, nu aștepta spoilerul), arată că cine a făcut materialul chiar a trăit niște emoții pe Amsterdam Arena. Poate se inspiră și specialiștii+specialistele în comunicare cu care s-au pricopsit cluburile noastre. Bre, la Ajax nu le e rușine cu băieții de la bloc care sparg semințe. Nouă nu ne plac sămânțarii, de aia nu-i vedem în nici un promo fotbalistic. Probabil murdăresc imaginea caselor de pariuri.
Fani patrimoniu
Îmi pare rău că te pun să te uiți în sacul de gunoi al internetului, dar mai sunt și unii care aruncă pe X produse proaspete. Ai auzit de FC Hibernian? Crezi că e vreo echipă mică din fundul unui campionat obscur? O fi. Sau poate nu. Este irelevant, pentru că atunci când ai o peluză care își trăiește imnul într-un asemenea fel, ce se întâmplă acolo bate orice rezultat din teren.
Nu strâmba, cu mustața ta!
Noi suntem nervoși de la under o lună până la under 90. După 90 ne mai liniștim.
Mihai Rotaru, patron craiovean și antropolog al furiei la olteni, eliberând energiile negative la Digi. O victorie în ultimul minut poate face atât de mult bine…
FC Newsletter OST
Nu am înțeles niciodată de ce imnurile cu care țările încep diferite campanii fotbalistice trebuie să fie mereu super serioase, să obosească aceleași clișee din registrul: unitate, sacrificiu, mândrie națională. În 1998, Fat Les au vrut să parodieze cântecele fotbalului englezesc; le-a ieșit atât de bine încât piesa a devenit imnul popular al Angliei la Mondialul francez. Parcă e mai frumos când oamenii nu se iau atât de tare în serios, nu?
PS: FC Newsletter OST e un playlist pe care adun cântece dedicate fotbalului. Unele merg la petreceri, altele sunt bune ca să îți impresionezi tovarășii sau ca să ai pe ce să te emoționezi după câteva beri. Îl găsești aici. Va crește cu fiecare ediție. Primesc dedicații.
Este, clar. We must embrace our inner football ball și să lăsăm emoțiile să zburde și în alte feluri.
Cele mai seci conversații le-am avut cu ăia care întrebați ceva de fotbal au zis “nu știu care e fascinația cu 22 de bărbați și o minge? Fotbalul e așa vulgar”. Practic, o cereau să ne certăm de la politică/religie. Iar în liceu abia așteptam a doua zi de școală după ce Steaua bătea un Rapid/Dinamo. Dar și invers era mișto. Totuși, e o problemă că nu putem socializa fără pârghie clară (fotbalul). Trebuie să învățăm socializare de la femei.