Uite, bunicule! Am ajuns în film cu Belo
Dar vorbesc și despre parcul sportiv pe care Bucureștiul nu-l izbutește
Părerea ediției
„Ce căutați aici? Așa vorbiți voi la restaurant? Hai, afară, până nu îmi chem colegii să vă ducă pe secție!”, a zbierat jandarmul când ne-a văzut făcând poze. Eram în 2008 și, împreună cu prietena mea, îl mințisem că vrem să mergem la restaurantul din complexul pe care îl păzea ca să închiriem localul pentru o nuntă. Probabil că ne anunțase prin stație venirea, dar cum nu apărusem la local s-a pornit să ne caute. Supărarea lui poate părea justă la prima vedere; fotografiam, fără aprobare, un spațiu al Băncii Naționale a României. Doar că, așa cum nici eu sau prietena mea nu eram cine știe ce profesioniști ai disimulării, nici pozele nu urmăreau mașini de produs bani, rezerve ale statului sau alte clișee care pot fi legate de banca statului român. Fotografiam doar niște copaci, în mijlocul Arenelor BNR din Cotroceni, cunoscute informal și ca Parcul cu Platani.
Zona este la fel de securizată și azi; jandarm la poartă (probabil mai competent decât fraierul care a picat pe fenta unor tocilari de 23 de ani), gard înalt, paznici care devin agresivi dacă filmezi amenajările, tot tacâmul. Pare că BNR nu face diferența între imprimeria de bani și un parc care găzduiește arbori seculari și terenuri de sport. Ce sens are să ții locul închis ca porțelanul bunică-mii în vitrina din sufragerie? Le e teamă să nu spargă bucureșteanul semințe la umbra platanului? Să nu râdă copii de antitalentul sportiv al unor bancheri care joacă tenis?
Indiferent de răspuns, bucureșteanul e privat de încă un loc verde. Dacă ți s-a părut insuportabilă căldura de vara asta și ți-ar fi fost util mai mult spațiu verde a cărui umbră să te răcorească, poți trece și BNR pe lista rușinii, lângă dezvoltatori imobiliari, primări de sector și cine ne-a mai adus sub 10 metri pătrați de spațiu verde pe cap de bucureștean.
Am ales să scriu despre Parcul cu Platani și pentru că mă doare când trec pe lângă locul ăsta care mi-a fost a doua casă în adolescență și în prima parte a tinereții. Am făcut aici tenis în copilărie, iar pe stadionul care a găzduit Progresul București timp de peste 50 de ani am petrecut un număr de ore pe care unii le-ar considera nesănătoase din punct de vedere social. Dar, pornind de la supărările și nostalgiile mele, cred că locul merită readus în discuția publică nu doar pentru rolul său în fotbal și în tenis, ci mai ales pentru cât de mult pierdem fiindcă că nu îl valorificăm cum trebuie.
Redeschiderea complexului către bucureșteni nu ar fi benefică doar locuitorilor din Cotroceni. Asta pentru că valoarea sa culturală o completează pe cea naturală. La prima vedere poate că pare că există parcuri mai interesante prin alte cartiere ale capitalei. Cei peste 16.000 de metri pătrați ai Parcului cu Platani nu sunt imenși prin comparație cu Tineretului sau IOR-ul, dar nu cred că mai găsești un loc în care să te plimbi la umbra unor arbori care depășesc suta de ani. Și nu cred că altundeva poți să zici că ai bătătorit același pământ cu Alexandru Ioan Cuza și o parte semnificativă din istoria sportului românesc.
Stai, vorbeam de jandarm, Progresul București, BNR, platani… cum am ajuns la Cuza? Mai ții minte povestea cu secularizarea averilor mânăstirești cu care domnitorul a rămas faimos în istoria țării? Una dintre “victime” a fost Mânăstirea Radu Vodă care s-a trezit brusc sărăcită de o proprietate imobiliară în zona Cotrocenilor de azi. Pentru că sportul începea să fie popular în a doua jumătate a secolului 19, Alexandru Ioan s-a gândit că poate nu ar fi rău să capitalizeze niște imagine pe creșterea mișcării, așa că a donat parcela Societății de Dare la Semnu Bucuresci; tradus în româna de azi, Asociația de Tir București. Organizația a devenit proprietară a terenului pe 1 decembrie 1865 și și-a amenajat aici poligoane și ce mai aveau ei nevoie la momentul respectiv. Vorbim, deci, despre cea mai veche bază sportivă cu activitate continuă a capitalei în care s-a practicat în mod organizat tirul, primul sport recunoscut oficial la noi. Au urmat și alte discipline.
Asociația de tir a rămas proprietară până la jumătatea secolului 20 când a pierdut terenul din cauza reorganizării comuniste. Naționalizarea a adus astfel în patrimoniul BNR (în primă fază, pentru că, ulterior, au pierdut-o și ei) o bază dotată, în timp, cu multe alte instalații sportive, dar și cu un parc unic pentru capitala României. Asta pentru că membrilor Societății de Dare la Semnu nu le curgeau balele după profit și dezvoltare imobiliară și au preferat ca o parte din parcelă să fie amenajată ca spațiu verde. Așa au apărut acolo platanii care au devenit, în timp, reprezentativi. Legenda spune că ei au fost plantați pe când Cuza încă domnea, dar ca orice astfel de poveste merită spusă mai mult pentru farmecul ei, decât pentru doza de adevăr. Realitatea factuală e, însă, că în 1927 imaginile aeriene arată acolo o pădurice respectabilă, formată din arbori maturi. Deci, dacă îți place romantismul legendelor istorice, rămânem pe varianta cu domnitorul, iar dacă preferi informațiile reci, factuale, poți spune sigur că platanii erau deja acolo la finalul secolului 19, așa cum se vede și mai jos (este același loc cu cel din imaginea de mai sus).
Am preluat informațiile istorice din cartea (nepublicată) „Fotbal în Parcul cu Platani”, scrisă de regretatul Valentin Căltuț, suporter al Progresului București. Nu o să insist aici cu alte detalii din trecut. Le-am menționat pe astea doar ca să îți captez interesul pentru că mi se pare trist cum BNR ne ține la poartă și ne interzice experiența unui spațiu atât de important pentru istoria și natura orașului.
Într-o capitală funcțională Arenele BNR ar fi putut să fie valorizate, de exemplu, ca un parc-muzeu în aer liber care să povestească istoria sportului din capitală și cum s-a difuzat el în istoria recentă a orașului. Practic, aici se face sport de când Bucureștiul era un sat (da, știu că era considerat oraș încă de pe vremea aia, dar, să fim serioși, ai văzut imagini?), iar amenajările respective sunt parte a modernizării capitalei.
Concomitent cu dezvoltarea bazei sportive, au apărut în oraș alte instituții esențiale precum Academia, Filarmonica și multe altele. Dacă pe ultimele le prețuim, de ce să nu facem la fel și cu un loc la fel de încărcat cu istorie amplasat într-un cadru natural unic? Chiar dacă amenajările inițiale au fost înlocuite de-a lungul secolului 20, cred că există destui oameni pricepuți care să îi dea Parcului cu Platani aura pe care o merită în inima orașului. Altfel, ne rămâne doar să ne mândrim transpirați cu niște angajați ai BNR care fac mișcare, confortabil, la răcoarea bătrânilor platani. Parcă merităm mai mult, nu?
PS: Începând cu această ediție rubrica „Ce nu s-a dat la gazetă” dispare. Mi-am dat seama că încărca newsletterul cu niște teme pe care mi-ar plăcea mai degrabă să le dezvolt aici. Am retrogradat-o, a urmat falimentul după care desființarea.
Știai de asta?
Evident, nu recomand mini-documentarul ăsta despre Belodedici ca să mă dau mare că m-am băgat și eu cu niște platitudini (asta a fost formatul) lângă unul dintre idolii copilăriei mele. Nu despre asta e vor… FRĂȚIOAREEEE, APAR ÎN FILMUL DESPRE FUGA LUI BELODEDICI!!!!!!! Gata, m-am calmat. Uită-te, totuși, pentru povestea plecării ilegale din țară a unuia dintre cei mai mișto fotbaliști pe care i-a dat România+Serbia, primul din lume care a luat Cupa Campionilor cu două echipe diferite, deși ambele se numesc Steaua.
Documentarul e disponibil gratuit AICI, dar trebuie să îți faci cont pe platformă ca să îl vezi.
Fani patrimoniu
La arme, la arme / Noi suntem marsiliezi / Și vom învinge / Hai OM
Antropologul Christian Bromberger spunea, în prelegerea pe care a susținut-o în mai la București, că Marsilia se identifică mai degrabă cu echipa decât cu vreun alt element socio-demografic. Spus mai simplu, nu contează cine ești atâta timp cât iubești Olympique. Probabil e o explicație și pentru forța pe care o degajă oamenii ăștia când cântă împreună.
Nu strâmba, cu mustața ta!
Fotbalul este o proprietate populară. Oamenii săraci care nu aveau banii să-și cumpere lucrurile care să-i facă fericiți aveau fotbalul, care era gratis. Dar acum nu-l mai au. Fotbalul este o expresie culturală, un mod de identificare.
Îmi pare rău să recunosc, dar l-am descoperit abia lunile trecute pe Marcelo Bielsa. Nu mă refer la antrenor; de el auzisem de multă vreme, că mi-au tot trimis algoritmii materiale cu momentele sale mai nebune. Până recent am crezut că e doar un personaj interesant printre marii antrenori ai lumii. Doar că, la sugestia unui prieten, am dat de Bielsa filozoful și sociologul. Același corp, persona complementară. Rezonez maxim cu ce spune mai sus. Fotbalul e minunat când e al tuturor. Pe măsură ce devine un produs “dezvoltat” pentru profitul financiar și de imagine al celor puțini se duce dracu, deși pe moment asta se vede mai greu în spatele stratului de poleială.
FC Newsletter OST
Maradona a mai avut o intrare în playlist cu altă piesă despre el, dar când ești D10S nu-i nici o problemă. Poate să fie tot playlist-ul despre el. Dacă cineva comentează, îi doresc să se întrupeze în mijlocaș al Angliei din sferturile mondialului din 1986 și să retrăiască pe repeat momentul în care Maradona trece pe lângă el, îl driblează pe coechipierul de lângă, fuge pe lângă cel de-al treilea, al patrulea, cincilea, portar și vă dă rușinea meciului. Dacă nu-ți vine măcar un pic să plângi când vezi lacrimile argentinianului curgând pe piesa lui Manu Chao, poate că ar trebui să îți revezi relația cu emoțiile.